Despre bibliotecă

   Ştiu că nu am mai postat de mult, dar am o scuză relevantă: mi s-a virusat calculatorul şi, din moment ce laptop nu am, am rămas blocată la a aştepta să îmi recuperez puiuţul de la reparat. Momentul în care mi s-a întors calculatorul acasă a picat la ţanc, întrucât chiar astăzi am fost la bibliotecă şi am câteva de spus despre experienţa asta.

   Nu am fost până acum o mare adeptă a bibliotecii şi am mai avut un permis prin 2011 (făcut de mami, mersi, eşti cea mai tare), dar nu l-am folosit oricum niciodată. Totuşi, am descoperit că fix în drumul meu spre liceu e o bibliotecă, aşa că am intrat cu nişte colege cititoare (şocant, există clase la liceu în care majoritatea copiilor citesc) să îmi fac repede un permis şi să împrumut o carte.

*Vreau să evidenţiez că, de fel, nu îmi place să fiu negativistă. Totuşi, experienţa asta m-a deramjat în mod deosebit.*

   Intrăm liniştite, mergem să ne facem permis în camera cu literatură istorică, iar dopmnul de acolo îi sugerează unei colege să meargă în camera cu beletristică să îşi facă permis acolo, ca să putem pleca repede acasă, căci se vedea că ne grăbim. Foarte drăguţ omul, chiar am apreciat că a încercat să ne ajute. Dar a fost degeaba, pentru că o dată ce ne-am luat permisele şi am mers în camera de beletristică, am găsit-o pe doamna de acolo ţipând la colega noastră că nu e în stare să completeze un formular. I-a dat să scrie altul şi a comentat în barbă despre cât de incompetenţi pot fi unii copii din ziua de azi. Încercând să nu stârnim scandal, am calmat-o pe colega noastră şi am căutat repede nişte cărţi de împrumutat.

   Apoi a venit rândul meu să împrumut cartea şi, deşi rămăsesem ultima şi nu mai era nimeni în spatele meu care să aibă vreo treabă cu respectiva doamnă, dumneaei a ţinut să ţipe la mine spunându-mi că "mai încet nici că puteam să mă mişc". Mi-a cerut permisul şi m-a anunţat data când trebuie să returnez cartea, neabţinandu-se din a face o remarcă "poate te mişti la fel de încet şi cu adusul cărţii". Am ieşit cu un gust amar din bibliotecă şi bineînţeles cu speranţa ca astfel de persoane să nu mai lucreze în locuri ce se presupun a fi calde şi primitoare.

   Păi bineînţeles că nu mai citeşte tineretul dacă preţul unei cărţi e de 40 de lei şi la bibliotecă îti e frică să te duci. Mai bine foloseşti timpul de stat şi certat la bibliotecă ca să ieşi la un suc cu prietenii. Te şi distrezi  şi e şi mai ieftin decât o carte.

   Pe lângă asta, trebuie să remarc că toate cărţile erau aranjate jalnic în rafturi (nici măcar nu le puteam vedea pe unele căci erau puse cu cotorul în interior, la baza unui teanc de 15-20 de cărţi). E tare greu de imaginat cât de mult m-a enervat acest aspect.

   Ce vreau eu să transmit aici este că dacă aşa se promovează cititul, nu mă mir că nu e popular printre oameni. Dacă n-aş fi deja iubitoare de lectură, nu cred că aş fi tentată să mă apuc de citit. Nu vine cu prea multe avantaje palpabile.

   Să nu se înţeleagă că mersul la bibliotecă e rău. De fapt, e fix invers, dar ar trebui schimbat ceva, în aşa fel încât dintr-o bibliotecă să nu poţi pleca altfel decât cu un teanc de cărţi în braţe şi un zâmbet larg pe buze. Să nu lăsăm ca definiţia lui Neil Gaiman să fie încălcată.

Prima iubire - James Patterson şi Emily Raymond (recenzie)

Titlu: Prima iubire
Titlu original: First Love
Autor: James Patterson şi Emily Raymond
Editura: LEDA
Apariţie (RO): 2014
Apariţie (original): 2014
Număr de pagini: 297

Nu-i aşa că timpul se mişcă mai încet cu cât mergi mai repede?

   Impresie: Am să încep prin a spune că titlu şi coperta acestei cărţi sunt jalnice şi nu ar trebui băgate în seamă. Serios, oricine se ocupă de partea de design şi marketing ar trebui dat afară, pentru că eu am cumpărat cartea asta doar la insistenţele unei prietene şi m-am aşteptat să fie proastă.

    Cartea nu numai că nu este proastă, ba chiar dimpotrivă, dar abordează teme mult mai complexe, deşi nu la un nivel foarte profund, decât ideea de primă iubire. De fapt, dragostea care se naşte între personaje pare a fi doar baza pe care se pun câteva observaţii legate de viaţă.

   Bineînţeles, povestea are ca protagonişti doi adolescenţi, Axi şi Robinson care pleacă împreună într-o excursie în încercarea de a evada din micul lor orăşel plictisitor. Cei doi sunt foarte buni prieteni, deşi împrejurările în care s-au cunoscut nu sunt dezvăluite decât mai târziu în carte. De fapt, cititorul nu ştie prea multe depre trecutul lor până la jumătatea cărţii, iar când acesta este dezvăluit nonşalant, are un impact mult mai mare şi aduce mai multă însemnătate poveştii.

   Nu există neapărat o acţiune complicată, Prima iubire fiind mai mult una dintre acele cărţi care pun accentul pe protagonişti, nu pe firul narativ. Călătoria personajelor este reprezentată de un set de locuri pe care acestea le vizitează şi care ajută atât la dezvoltarea lor individuală, cât şi la adâncirea legăturii dintre ele.

    E prima carte scisă de James Patterson pe care o citesc şi m-a surprins plăcut să văd cât de bine poate relata din perspectiva unei fete. Probabil că aici a intervenit şi Emily Raymond şi a aranjat textul în aşa fel încât vocea naratoarei să funcţioneze. Cartea chiar a fost scrisă cu suflet, se vede limpede că autorul vorbeşte despre experienţele proprii în ceea ce priveşte prima iubire. Pentru cei care nu ştiu, cartea îi este dedicată lui Jane Blanchard, drgostea din adolescenţă a lui James Patterson, care a murit de tânără. Autorul a scris cartea pentru a "păstra viu zâmbetul ei între paginile acesteia". Sentimentele şi experienţele acestuia se reflectă în carte şi probabil de aceea povestea este atât de puternică.

   În final, vreau să vorbesc puţin despre modul în care a fost introdus un aspect al cărţii în poveste, dar acesta este un spoiler, aşadar, pentru cei care nu au citit cartea, treceţi peste, pentru ceilalţi, puteţi da click aici:

SPOILERS AHEAD

    Ceea ce cred că m-a impresionat cel mai tare este modul în care cancerul a fost introdus în poveste şi cum a fost pur şi simplu ignorat în prima parte. Tocmai pentru că, o dată ce suferi de o asemenea boală, multă lume te consideră deja dus, iar viaţa unui pacient ajunge să se învârtă în jurul bolii. Pentru Robinson şi Axi nu e aşa. Chiar dacă nu au trecut încă de perioada remisiunii, cei doi nici măcar nu fac aluzie în prima parte a cărţii la perioada în care au fost internaţi. Am bănuit la un moment dat că Robinson este bolnav când el i-a spus lui Axi că nu va putea să fie mereu acolo ca să şofeze pentru ea. Remarca asta în combinaţie cu faptul că el s-a lăsat de şcoală m-au făcut sigură că o boială, cel mai probabil cancerul, avea să se strecoare în poveste.

    Totuşi, nici prin cap nu mi-a trecut că Axi ar fi putut fi fostă pacientă. Iar modul în care informaţia i-a fost oferită cititorului, brusc şi fără ascunzişuri, m-a luat pe nepregătite. Când Axi povesteşte despre boala de care au suferit amândoi şi de care Robinson încă suferă,  o face atât de natural, de parcă nu a fost un fapt ascuns tot timpul acesta.

    Şi dacă tot suntem la capitolul spoilere, ce e cu descrierea cărţii? E posibil ca această călătorie să fie cea din urmă pentru el. De ce ai scrie aşa ceva pe spatele unei cărţi? Dacă ştiu cum se termină, sunt şanse mult mai mici să vreau să cumpăr cartea. După cum am spus, e o problemă de marketing aici.  
Citate:

• Stelele pe care le vedem nici măcar nu sunt stele adevărate. Noi vedem lumina pe care au degajat-o ele acum milioane de ani, dar care abia acum ajunge să fie vizibilă pentru ochii noştri. Nu vedem o stea, aşa cum nu vedem o amintire.
• Teama era electrizantă.
• 

  Poate c-o părea evident, dar faza la mersul pe motocicletă e că nu există nimic între tine şi univers.
• Uimitor cât de efemeră poate fi frumuseţea.
• [Îmi aducea aminte de David al lui Michelangelo,] nu pentru că ar fi avut un corp perfect ci, fiindcă avea acea combinaţie de putere şi vulnerabilitate pe care i-o conferise Michelangelo sculpturii sale. Vedeţi, Michelangelo nu-l înfăţişase pe David triumfător, aşa cum procedaseră toţi ceilalţi sculptori. Îl înfăţişase pe David înainte de lupta cu Goliat - când David credea că e sortit pieirii, dar tot se ducea la luptă.

Notă:
Prima iubire a fost o surpriză plăcută pentru mine şi chiar mă bucur că am reuşit să trec peste prima impresie a cărţii. Mi-a plăcut mult şi, chiar dacă pe alocuri am simţit că se putea mai mult, cartea a avut un mesaj frumos, iar stilul de scris chiar mi-a plăcut.

4/5

Îţi voi dărui soarele - Jandy Nelson (recenzie)

Titlu: Îţi voi dărui soarele
Titlu original: I'll Give You The Sun
Autor: Jandy Nelson
Editura: EPICA
Apariţie (RO): 2015
Apariţie (original): 2014
Număr de pagini: 410

Ceea ce e rău pentru inimă e bun pentru artă. Îngrozitoarea ironie a vieţii de artist.

   Impresie: Nici măcar nu ştiu cum să scriu o recenzie acestei cărţi, ştiu doar că mi-a plăcut într-atât de mult încât simt că trebuie să existe o postare pe blog despre ea.

   Opera lui Jandy Nelson urmăreşte povestea a doi gemeni, Noah şi Jude, între 13 şi 16 ani. Şi atât spun, întrucât nici eu nu am ştiut mai mult şi asta m-a făcut să înţeleg cartea şi mai bine. De asemenea, sugerez să nu mai citiţi nicio recenzie până nu terminaţi cartea, nici măcar pe asta, fiindcă orice mică dezvăluire (de orice fel, chiar şi despre maniera în care e scrisă) îi fură din magie.

   Totuşi, pentru cei care sunt curioşii, cei  ce nu au de gând să o citească (ceea ce e o mare greşeală) sau cei care au citit deja cartea şi vor să audă părerea alcuiva, aici sunt câteva idei.

   Deşi are o acţiune solidă la bază, Îţi voi dărui soarele se concentrează în mod evident pe relaţia dintre personaje şi evoluţia lor, maturizarea. Cei doi gemeni sunt foarte apropiaţi şi au o relaţie cu totul specială. Amândoi sunt pasionaţi de artă, iar acest lucru are un mare impact asupra cursului vieţilor lor. Întreaga carte prezintă această dragoste faţă de artă într-un mod excepţional, amândoi văzând lumea într-un mod diferit. Personajele nu sunt deloc clişeice, nici măcar un pic, nu ştiu cum a reuşit autoare acest lucru, dar e minunat.

   Există două elemente care ies în evidenţă în cartea lui Jandy Nelson: perspectiva dublă a naraţiunii şi stilul de scris electrizant.

   Mai întâi, povestea este relatată, pe rând, de ambii gemeni, la vârste diferite: Noah la 13-14 ani şi Jude la 16 ani. Dacă aş fi ştiut asta de dinainte să citesc cartea, probabil nu aş fi citit-o deloc. Nu suport perspectivele duble, întotdeauna uit cine relatează, iar autorii nu se prea pricep, în general, să facă diferenţa între personaje prin gânduri, limbaj şi, cel mai important, prin felul în care văd ei lumea. Cu toate acestea, Jandy Nelson m-a cucerit. Noah şi Jude sunt gemeni, gândesc deseori la fel şi se înţeleg chiar prin telepatie uneori, dar chiar şi aşa, felul lor de a vedea lumea este complet diferit şi nu a existat niciun moment în care să uit din perspectiva căruia citesc. Autoarea are tot respectul meu pentru asta.

   Al doilea aspect incredibil, stilul de scris, se îmbină perfect cu primul. Gândurile celor doi sunt atât de vii, atât de veridice, încât te pătrund. Eu, personal, nu mă identific cu Jude prea uşor. Sunt multe aspecte în care suntem în dezacord şi cred că ăsta e un alt punct important de ştiut despre carte: autoarea nu prezintă clişeicele personaje relatable. Chiar şi aşa, în mod impresionant, m-am surprins empatizând cu ea, chiar rămânând în mintea ei după ce lăsasem cartea jos.

   Noah, în schimb, este personajul meu de suflet. Greşeşte de câteva ori şi acţionează din impuls, dar e viu. E atât de viu în mintea mea chiar şi la câteva zile după lectură şi pun rămăgaş că va rămâne viu multă vreme. Să vezi lumea prin ochii lui este fascinant, orice senzaţie pe care o trăieşte îi apare ca un tablou în minte, întrucât lui îi place să picteze. Implicit, tablourile acestea apar şi în mintea cititorului şi sunt adevărate opere de artă. Se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte, dar câteva cuvinte de-ale lui Noah fac cât o mie de imagini.

   Pe spatele cărţii, în loc de sinopsis, apar câteva cuvinte despre carte, strânse din diverse recenzii importante. Mie mi s-au părut exagerate înainte să citesc cartea. Nu sunt. Chair nu sunt.

   Să mai menţionez că există o discuţie despre Sărutul lui Brâncuşi în carte? Care, împreună cu o legendă greacă, naşte metafora bucăţilor rupte? Hai să nu mai menţionez.

Citate:

• Sufletul lui ar putea fi un soare. N-am mai întâlnit niciodată o persoană care să fi avut un soare ca suflet.
• Cine ştie dacă destinul nu reprezintă decât felul în care îţi spui ţie însuţi povestea vieţii tale?
• Repede, pune-ți o dorință. Riscă o dată (sau de două sau de trei sau de patru ori). Creează lumea din nou!
• Când oamenii se îndrăgostesc, izbucnesc în flăcări.
• Dacă ghinionul ştie cine eşti, devino altcineva.
• Ne dorim cu mâinile, asta facem ca artişti.
• Ca să existe miracole, trebuie mai întâi să vezi miracolele.

Notă:
Doar citiţi-o şi gata că şi-aşa am pălăvrăgit prea mult.

5/5