Prima iubire - James Patterson şi Emily Raymond (recenzie)

Titlu: Prima iubire
Titlu original: First Love
Autor: James Patterson şi Emily Raymond
Editura: LEDA
Apariţie (RO): 2014
Apariţie (original): 2014
Număr de pagini: 297

Nu-i aşa că timpul se mişcă mai încet cu cât mergi mai repede?

   Impresie: Am să încep prin a spune că titlu şi coperta acestei cărţi sunt jalnice şi nu ar trebui băgate în seamă. Serios, oricine se ocupă de partea de design şi marketing ar trebui dat afară, pentru că eu am cumpărat cartea asta doar la insistenţele unei prietene şi m-am aşteptat să fie proastă.

    Cartea nu numai că nu este proastă, ba chiar dimpotrivă, dar abordează teme mult mai complexe, deşi nu la un nivel foarte profund, decât ideea de primă iubire. De fapt, dragostea care se naşte între personaje pare a fi doar baza pe care se pun câteva observaţii legate de viaţă.

   Bineînţeles, povestea are ca protagonişti doi adolescenţi, Axi şi Robinson care pleacă împreună într-o excursie în încercarea de a evada din micul lor orăşel plictisitor. Cei doi sunt foarte buni prieteni, deşi împrejurările în care s-au cunoscut nu sunt dezvăluite decât mai târziu în carte. De fapt, cititorul nu ştie prea multe depre trecutul lor până la jumătatea cărţii, iar când acesta este dezvăluit nonşalant, are un impact mult mai mare şi aduce mai multă însemnătate poveştii.

   Nu există neapărat o acţiune complicată, Prima iubire fiind mai mult una dintre acele cărţi care pun accentul pe protagonişti, nu pe firul narativ. Călătoria personajelor este reprezentată de un set de locuri pe care acestea le vizitează şi care ajută atât la dezvoltarea lor individuală, cât şi la adâncirea legăturii dintre ele.

    E prima carte scisă de James Patterson pe care o citesc şi m-a surprins plăcut să văd cât de bine poate relata din perspectiva unei fete. Probabil că aici a intervenit şi Emily Raymond şi a aranjat textul în aşa fel încât vocea naratoarei să funcţioneze. Cartea chiar a fost scrisă cu suflet, se vede limpede că autorul vorbeşte despre experienţele proprii în ceea ce priveşte prima iubire. Pentru cei care nu ştiu, cartea îi este dedicată lui Jane Blanchard, drgostea din adolescenţă a lui James Patterson, care a murit de tânără. Autorul a scris cartea pentru a "păstra viu zâmbetul ei între paginile acesteia". Sentimentele şi experienţele acestuia se reflectă în carte şi probabil de aceea povestea este atât de puternică.

   În final, vreau să vorbesc puţin despre modul în care a fost introdus un aspect al cărţii în poveste, dar acesta este un spoiler, aşadar, pentru cei care nu au citit cartea, treceţi peste, pentru ceilalţi, puteţi da click aici:

SPOILERS AHEAD

    Ceea ce cred că m-a impresionat cel mai tare este modul în care cancerul a fost introdus în poveste şi cum a fost pur şi simplu ignorat în prima parte. Tocmai pentru că, o dată ce suferi de o asemenea boală, multă lume te consideră deja dus, iar viaţa unui pacient ajunge să se învârtă în jurul bolii. Pentru Robinson şi Axi nu e aşa. Chiar dacă nu au trecut încă de perioada remisiunii, cei doi nici măcar nu fac aluzie în prima parte a cărţii la perioada în care au fost internaţi. Am bănuit la un moment dat că Robinson este bolnav când el i-a spus lui Axi că nu va putea să fie mereu acolo ca să şofeze pentru ea. Remarca asta în combinaţie cu faptul că el s-a lăsat de şcoală m-au făcut sigură că o boială, cel mai probabil cancerul, avea să se strecoare în poveste.

    Totuşi, nici prin cap nu mi-a trecut că Axi ar fi putut fi fostă pacientă. Iar modul în care informaţia i-a fost oferită cititorului, brusc şi fără ascunzişuri, m-a luat pe nepregătite. Când Axi povesteşte despre boala de care au suferit amândoi şi de care Robinson încă suferă,  o face atât de natural, de parcă nu a fost un fapt ascuns tot timpul acesta.

    Şi dacă tot suntem la capitolul spoilere, ce e cu descrierea cărţii? E posibil ca această călătorie să fie cea din urmă pentru el. De ce ai scrie aşa ceva pe spatele unei cărţi? Dacă ştiu cum se termină, sunt şanse mult mai mici să vreau să cumpăr cartea. După cum am spus, e o problemă de marketing aici.  
Citate:

• Stelele pe care le vedem nici măcar nu sunt stele adevărate. Noi vedem lumina pe care au degajat-o ele acum milioane de ani, dar care abia acum ajunge să fie vizibilă pentru ochii noştri. Nu vedem o stea, aşa cum nu vedem o amintire.
• Teama era electrizantă.
• 

  Poate c-o părea evident, dar faza la mersul pe motocicletă e că nu există nimic între tine şi univers.
• Uimitor cât de efemeră poate fi frumuseţea.
• [Îmi aducea aminte de David al lui Michelangelo,] nu pentru că ar fi avut un corp perfect ci, fiindcă avea acea combinaţie de putere şi vulnerabilitate pe care i-o conferise Michelangelo sculpturii sale. Vedeţi, Michelangelo nu-l înfăţişase pe David triumfător, aşa cum procedaseră toţi ceilalţi sculptori. Îl înfăţişase pe David înainte de lupta cu Goliat - când David credea că e sortit pieirii, dar tot se ducea la luptă.

Notă:
Prima iubire a fost o surpriză plăcută pentru mine şi chiar mă bucur că am reuşit să trec peste prima impresie a cărţii. Mi-a plăcut mult şi, chiar dacă pe alocuri am simţit că se putea mai mult, cartea a avut un mesaj frumos, iar stilul de scris chiar mi-a plăcut.

4/5

Îţi voi dărui soarele - Jandy Nelson (recenzie)

Titlu: Îţi voi dărui soarele
Titlu original: I'll Give You The Sun
Autor: Jandy Nelson
Editura: EPICA
Apariţie (RO): 2015
Apariţie (original): 2014
Număr de pagini: 410

Ceea ce e rău pentru inimă e bun pentru artă. Îngrozitoarea ironie a vieţii de artist.

   Impresie: Nici măcar nu ştiu cum să scriu o recenzie acestei cărţi, ştiu doar că mi-a plăcut într-atât de mult încât simt că trebuie să existe o postare pe blog despre ea.

   Opera lui Jandy Nelson urmăreşte povestea a doi gemeni, Noah şi Jude, între 13 şi 16 ani. Şi atât spun, întrucât nici eu nu am ştiut mai mult şi asta m-a făcut să înţeleg cartea şi mai bine. De asemenea, sugerez să nu mai citiţi nicio recenzie până nu terminaţi cartea, nici măcar pe asta, fiindcă orice mică dezvăluire (de orice fel, chiar şi despre maniera în care e scrisă) îi fură din magie.

   Totuşi, pentru cei care sunt curioşii, cei  ce nu au de gând să o citească (ceea ce e o mare greşeală) sau cei care au citit deja cartea şi vor să audă părerea alcuiva, aici sunt câteva idei.

   Deşi are o acţiune solidă la bază, Îţi voi dărui soarele se concentrează în mod evident pe relaţia dintre personaje şi evoluţia lor, maturizarea. Cei doi gemeni sunt foarte apropiaţi şi au o relaţie cu totul specială. Amândoi sunt pasionaţi de artă, iar acest lucru are un mare impact asupra cursului vieţilor lor. Întreaga carte prezintă această dragoste faţă de artă într-un mod excepţional, amândoi văzând lumea într-un mod diferit. Personajele nu sunt deloc clişeice, nici măcar un pic, nu ştiu cum a reuşit autoare acest lucru, dar e minunat.

   Există două elemente care ies în evidenţă în cartea lui Jandy Nelson: perspectiva dublă a naraţiunii şi stilul de scris electrizant.

   Mai întâi, povestea este relatată, pe rând, de ambii gemeni, la vârste diferite: Noah la 13-14 ani şi Jude la 16 ani. Dacă aş fi ştiut asta de dinainte să citesc cartea, probabil nu aş fi citit-o deloc. Nu suport perspectivele duble, întotdeauna uit cine relatează, iar autorii nu se prea pricep, în general, să facă diferenţa între personaje prin gânduri, limbaj şi, cel mai important, prin felul în care văd ei lumea. Cu toate acestea, Jandy Nelson m-a cucerit. Noah şi Jude sunt gemeni, gândesc deseori la fel şi se înţeleg chiar prin telepatie uneori, dar chiar şi aşa, felul lor de a vedea lumea este complet diferit şi nu a existat niciun moment în care să uit din perspectiva căruia citesc. Autoarea are tot respectul meu pentru asta.

   Al doilea aspect incredibil, stilul de scris, se îmbină perfect cu primul. Gândurile celor doi sunt atât de vii, atât de veridice, încât te pătrund. Eu, personal, nu mă identific cu Jude prea uşor. Sunt multe aspecte în care suntem în dezacord şi cred că ăsta e un alt punct important de ştiut despre carte: autoarea nu prezintă clişeicele personaje relatable. Chiar şi aşa, în mod impresionant, m-am surprins empatizând cu ea, chiar rămânând în mintea ei după ce lăsasem cartea jos.

   Noah, în schimb, este personajul meu de suflet. Greşeşte de câteva ori şi acţionează din impuls, dar e viu. E atât de viu în mintea mea chiar şi la câteva zile după lectură şi pun rămăgaş că va rămâne viu multă vreme. Să vezi lumea prin ochii lui este fascinant, orice senzaţie pe care o trăieşte îi apare ca un tablou în minte, întrucât lui îi place să picteze. Implicit, tablourile acestea apar şi în mintea cititorului şi sunt adevărate opere de artă. Se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte, dar câteva cuvinte de-ale lui Noah fac cât o mie de imagini.

   Pe spatele cărţii, în loc de sinopsis, apar câteva cuvinte despre carte, strânse din diverse recenzii importante. Mie mi s-au părut exagerate înainte să citesc cartea. Nu sunt. Chair nu sunt.

   Să mai menţionez că există o discuţie despre Sărutul lui Brâncuşi în carte? Care, împreună cu o legendă greacă, naşte metafora bucăţilor rupte? Hai să nu mai menţionez.

Citate:

• Sufletul lui ar putea fi un soare. N-am mai întâlnit niciodată o persoană care să fi avut un soare ca suflet.
• Cine ştie dacă destinul nu reprezintă decât felul în care îţi spui ţie însuţi povestea vieţii tale?
• Repede, pune-ți o dorință. Riscă o dată (sau de două sau de trei sau de patru ori). Creează lumea din nou!
• Când oamenii se îndrăgostesc, izbucnesc în flăcări.
• Dacă ghinionul ştie cine eşti, devino altcineva.
• Ne dorim cu mâinile, asta facem ca artişti.
• Ca să existe miracole, trebuie mai întâi să vezi miracolele.

Notă:
Doar citiţi-o şi gata că şi-aşa am pălăvrăgit prea mult.

5/5

Diana cu vanilie - Diana Sorescu (recenzie)

Titlu: Diana cu vanilie - The Book
Titlu original: Diana cu vanilie - The Book
Autor: Diana Sorescu
Editura: ALL
Apariţie (RO): 2014
Apariţie (original): 2014
Număr de pagini: 176

Noi, oamenii, suntem în continuă mişcare, schimbare, tranziţie. Suntem vii, la fel ca anotimpurile.

Impresie: Trebuie să încep prin a menţiona că Diana Sorescu a murit în anul 2013 în urma unui edem pulmonar la doar 26 de ani. Era jurnalistă şi o persoană cumsecade, din câte se vede în blogul ei, Diana cu vanilie. Cartea în discuţie cuprinde 60 dintre postările de pe acest blog, cele care dezbat diverse aspecte ale vieţii, în general relaţiile.

Am citit diverse recenzii ale acestei cărţi şi mai toate promit o carte care să te atingă, să îţi schimbe perspectivele, să te intrige. Ei bine, pentru mine nu a fost aşa. Am citit cartea în trei reprize pe parcursul a două zile şi, chiar dacă se presupune a fi despre viaţă, nu am găsit decât discuţii ori lamentări despre relaţii. Diana vorbeşte despre cât de proastă e femeia îndrăgostită şi cât de nesimţit este bărbatul, despre cum dragostea durează cu certitudine maxim 7 ani, dar în acelaşi timp ea crede într-o dragoste veşnică, despre femeie ca fiind o zeiţă deşteaptă, frumoasă, independentă, dar care e făcută să îi facă pe plac bărbatului şi e "o proastă leşinată". Autoarea blogului se contrazice în idei şi e clar că opinia ei se schimbă foarte uşor în funcţie de starea în care se află.

Există câteva capitole(?) frumoase care chiar transmit un mesaj frumos, dar nu suficiente. Se vede că Diana scria un blog, nu o carte. Gestul prietenilor ei de a transforma blogul în carte mi se pare drăguţ, dar nu tocmai necesar.

Opiniile prezentate nu m-au prea dat pe spate. Lumea spune că te poţi regăsi, dar eu nu am simţit asta. Se vorbeşte cu puţintică frustrare despre cât de groaznic este bărbatul, cât de complicată este femeia, ori eu nu cred aşa ceva. Un capitol prezintă lucruri pe care le spune o femeie şi ce vrea ea de fapt să spună, dar nu toată lumea e la fel. Dacă eu spun ceva, ete fix aia am vrut să transmit (în lipsa tonului sarcastic). Bărbatul nu e mereu imbecil, idiot sau nesimţit, am şi exemple care să îmi susţină ideea.

Poate că mi-ar plăcea să o întâlnesc, miraculos, pe Diana. Să aflu de ce e atât de înverşunată, de ce expune anumite idei ce mie mi se par superficiale.

Cartea este drăguţică. Merită citită doar pentru a o cunoaşte pe autoare sau a scoate nişte citate tocmai bune pentru status-ul de pe facebook, nu pentru a descoperi cine ştie ce idei filozofice. Recenzia e puţin cam dezordonată, dar cam la fel e şi cartea, exact ca un blog. Sper că se înţelege ceva, totuşi, căci cu greu m-am abţinut să nu comentez mai mult ideile ce m-au deranjat.

Citate:

•  Suntem un aluat frământat de mâinile vieţii.
• Poate că alegerile din trecut nu ar trebui judecate din perspectiva zilei de azi. Anii au trecut, păsări au zburat, lacrimi s-au scurs, nimic nu mai e cum era.
•  Nimeni nu spune că schimbările sunt uşoare. Dar, ca să strălucească, un diamant trebuie şlefuit.
• Fiecare despărţire e un dans macabru al iubirii.
• Ştiţi că vă iubiţi când noţiunea de a rămâne toată viaţa împreună vă sperie pentru că... e prea puţin
• Dacă un om nu te iubeşte cum vrei tu, nu înseamnă că nu te iubeşte.
• Înveţi că oricât ai învăţa, încă n-ai învăţat nimic.

Notă:
O lectură uşoară, o carte bună de frunzărit, un mod foarte bun de a o cunoaşte pe Diana Sorescu, ce s-a stins prea repede. Probabil e bună de citit pentru cineva care trece printr-o despărţire sau aşa, ca o lectură rapidă în demersul lung de a cunoaşte oamenii.

2/5

dacă aş rămâne - Gayle Forman (recenzie)

Titlu: dacă aş rămâne
Titlu original: if i stay
Autor: Gayle Forman
Editura: rao
Apariţie (RO): 2010
Apariţie (original): 2009
Număr de pagini: 215

 Nu te-ai aştepta ca radioul să funcţioneze după aceea. Dar o face. 
Cumva, radioul este încă legat la baterie, aşa că Beethoven se aude în liniştea dimineţii de februarie.

Impresie: Nu există o carte care să mă fi dezamăgit mai mult ca aceasta. Ştiu că e un început urât pentru o recenzie, dar trebuia să o spun. Şi nu am fost dezamăgită pentru că povestea a fost rea sau pentru că nu mi-a plăcut ideea ori personajele. A fost... nici măcar nu ştiu. Am auzit atâtea despre cartea aceasta, că te dărâmă, te face să plângi, te afectează. Eu am rămas rece.
Singura parte care m-a "atins" (deşi nici aceasta prea tare) a fost cea în care s-a produs accidentul şi se descriau circumstanţele, atât.

Şi credeţi-mă, nu sunt deloc o dură. Eu plâng când văd bătrânei (Geppetto din Pinocchio m-a traumatizat în copilărie, ok? Nu mă judecaţi).

Totuşi, filmul? O cu totul altă poveste. Am plâns ca o bunicuţă sensibilă când află că a pierdut la Bingo. Serios. Ca să nu mai spun că la partea în care bunicul Miei îi vorbea am vărsat cascade (v-am zis că plâng la bătrânei).

În cazul în care n-aveţi idee despre ce vorbesc, haideţi să vă spun despre ce e vorba. Cartea urmăreşte, în paralel, viaţa Miei înainte de accidentul pe care l-a suferit împreună cu familia ei (care a murit) şi cea pe care o petrece după accident în spital, înafara corpului ei. Ea trebuie să aleagă dacă vrea să moară, alăturându-se familiei ei, sau să rămână împreună cu Adam, iubitul ei, Kim, prietena ei cea mai bună, şi restul familiei sale (bunici, unchi, mătuşi etc.)

Mi-a plăcut subiectul, mi-a plăcut povestea, mi-au plăcut întrebările. Dar nu am iubit cartea. Mi-a plăcut, dar nu pot să spun altceva. Am tot aşteptat acel... sentiment care să mă facă să o ador, iar el nu a venit. Filmul, în schimb, a doborât cartea. Practic a fost mai bun din toate punctele de vedere. Actorii au avut chimie, toţi, nu doar cei principali, regia, luminile, muzica, jocul... tot. a fost perfect, pe bune. Uitaţi-vă la film, e perfect.

Citate:

• Dacă rămâi, voi face tot ce vrei. Voi renunţa la trupp, voi merge cu tine la New York. Dar, dacă vrei să plec, voi face şi asta. Vorbeam cu Liz şi ea mi-a spus că, poate, să revii la vechea ta viaţă ar fi prea dureros, că poate ar fi mai simplu sa renunţi la noi. Asta ar fi cumplit, dar aş accepta. Aş putea să te pierd în felul acela dacă nu te-aş pierde azi. Te-aş lăsa să pleci. Dacă rămâi.
• Oamenii cred doar ceea ce vor să creadă, spunea ea.
• Un somn fără vise. Îi auzisem pe oameni vorbind despre un somn de moarte. Aşa s-ar simţi morţii? Cea mai placută, caldă, grea şi fără sfârşit aţipeală? Dacă este aşa, nu m-ar deranja. Dacă aşa este moartea, nu m-ar deranja absolut deloc.
• Înteleg acum că este uşor să mori. Să trăieşti este greu.
• Uneori,  în viaţă, faci alegeri, iar alteori le face viaţa pentru tine. (acest citat este tradus într-un mod în care dispare jocul de cuvinte, aşadar, varianta originală şi mult mai şmecheră, doamnelor şi domnilor): Sometimes you make choices in life and sometimes choices make you.
• Dar tu cea din seara asta eşti aceeaşi tu de care eram îndragostit ieri, aceeaşi tu de care voi fi îndragostit mâine.
• Orice ai alege, câştigi. Orice ai alege, pierzi. Ce să-ţi spun? Dragostea este dificilă.
  
  

Notă:
Cartea mi-a plăcut. A fost obişnuită, dar o lectură drăguţă. Poate că a sunat a critică dură, dar per total mi-a plăcut. A fost frumoasă, a transmis câte ceva. Mi-a plăcut. dar recomand din inimă filmul, pentru că merită fiecare secundă din viaţa voastră. Nu este cel mai bun film posibil, dar mie mi-a plăcut mult. Aşadar, pentru cinefilii dintre noi, un link adorabilicios pentru film este aici.

3/5

Hoţul de cărţi - Markus Zusak (recenzie)

Titlu: Hoţul de cărţi
Titlu original: The Book Thief
Autor: Markus Zusak
Editura: rao
Apariţie (RO): 2011
Apariţie (original): 2005
Număr de pagini: 571

Este anul 1939. Germania nazistă. Ţara îşi ţine răsuflarea. Moartea nu a avut niciodată mai mult de lucru, şi va deveni chiar mai ocupată. 

Impresie: Die Bücherdiebin, cum s-ar spune în germană şi cum mie îmi sună cel mai frumos, mi-a picat în mână din greşeală. În 2012, în primăvară, dacă îmi aduc bine aminte, am fost cu mama la cumpărături în Carrefour doar pentru că îmi era sete, altfel aş fi rămas în maşină. Am luat totuşi, din întâmplare, şi o carte. Un an mai târziu bunicul meu a văzut-o în dulapul meu şi mi-a spus că este o lectură grozavă. Până pe 1 ianuarie 2015 nici măcar nu m-am atins de ea. Şi ce greşeală am făcut că am uitat-o atât timp.

Hoţul de cărţi este o carte care te trimite în mijlocul celui de-Al Doilea Război Mondial, văzut de această dată, în mod unic, din perspectiva morţii. Aceasta este o naratoare foarte de bine aleasă care îţi permite să intri în mintea ei ce, în ciuda a tot ceea ce credem noi, este foarte frumoasă şi plină de surprize.

Povestea pe care moartea o relatează urmăreşte o perioadă din viaţa unei fetiţe, perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Liesel Meminger şi naratoarea se întâlnesc pentru prima oară într-un tren când cea din urmă îi ia fratele cu ea. Fata este dusă la casa noilor săi părinţi, pe strada Himmel (tr. Rai). Mama ei este ca o furtună, iar tatăl ei precum un acordeon. Liesel învaţă să citească, se împrieteneşte cu Rudy, vecinul ei şi se transformă pe tot parcursul cărţii. Este un exemplu nemaipomenit de bildungsroman. Markus Zusak a scris o poveste atât de adevărată căreia nu îi poţi rămâne indiferent cât te-ai strădui.

 Subiectul este mult mai amplu, dar nu sunt în stare să îl rezum, deoarece toate cuvintele potrivite au fost deja folosite în carte. Vă pot doar recomanda cartea, cu promisiunea că nu vă va dezamăgi.

Citate:

• Oamenii observă culorile unei zile numai la sfârşit şi la început, dar pentru mine este destul de clar că ea combină o multitudine de nuanţe şi tonuri, cu fiecare moment care trece. O singură oră poate consta în mii de culori diferite.
• A nu pleca: un act de încredere şi de iubire descifrat deseori de copii.
• Chiar sunt prost, îi spuse Hans Hubermann fiicei sale adoptive. Şi amabil pe deasupra. Ceea ce mă face cel mai mare idiot din lume.
• Aţi putea foarte bine să vă întrebaţi la ce naiba se gândea. Răspunsul este probabil la absolut nimic. Probabil, ar spune că îşi exercita dreptul la prostie dat de la Dumnezeu.
   
• Un om nu are o inimă ca a mea. Inima omenească este o linie, în timp ce a mea este un cerc şi posed abilitatea infinită de a fi la locul potrivit la momentul potrivit. Consecinţele acestui lucru sunt că mereu găsesc oameni în cel mai bun moment al lor şi în cel mai rău. Văd urâţenia şi frumuseţea lor şi mă întreb cum poate cineva să fie în două feluri în acelaşi timp. Totuşi, ei au un lucru pe care îl invidiez. Oamenii, lăsând la o parte orice altceva, au bunul-simţ de a muri.

Notă:

Cu un final emoţionant, cartea m-a copleşit şi m-a luat între paginile ei. Am trăit povestea de lângă Liesel şi l-am simţit pe fratele ei în jurul meu în tot acest timp. Am admirat-o pe soţia primarului şi pe Rosa Hubermann. M-am ataşat de Hans şi de Rudy. Am iubit-o pe Liesel şi, cel mai important, am ajuns să am o cu totul altă perspectivă asupra morţii. Există cărţi care îşi lasă amprenta adânc în sufletul tău, care îţi schimbă privirea. Die Bücherdiebin este una dintre ele. Pentru o carte sfâşietoare şi frumoasă (în adevăratul sens al cuvântului), Markus Zusak are tot respectul meu.
Pentru cine vrea să vadă şi filmul care, deşi nu a egalat cartea, chiar a schimbat-o din unele puncte de vedere, aveţi aici un link numai bun.

5/5

Băiatul cu pijamale în dungi - John Boyne (recenzie)

Titlu: Băiatul cu pijamale în dungi
Titlu original: The Boy in the Striped Pyjamas
Autor: John Boyne

Editura: rao
Apariţie (RO): 2013
Apariţie (original): 2006
Număr de pagini: 218

Punctul care deveni o pată, care deveni un strop, care deveni o siluetă, care deveni un băiat.

Impresie: Băiatul cu pijamale în dungi este o carte pe care am ocolit-o multă vreme, aproape un an întreg. Totuşi, am fost nevoită să o citesc pentru olimpiada de lectură. Nu regret deloc acest lucru.

Cartea prezintă povestea unui băieţel de nouă ani din Germania care se mută din Berlin din cauza slujbei importante pe care a primit-o tatăl său de la Fury.

Noul loc îi displace categoric lui Bruno. Este o casă mult mai mică decât cea din care s-au mutat şi nu există nimeni în jur care să se joace cu el. Totuşi, de la geamul lui se zăresc sute, poate chiar mii de oameni îmbrăcaţi cu pijamale în dungi în spatele unui gard fără sfârşit.

Singur şi plictisit, Bruno pleacă într-o zi în explorare, activitate care îi făcea mare plăcere. Mergând de-a lungul gardului zări un punct, ce se transformă treptat într-un băiat. Cei doi se împrieteniră, în ciuda faptului că băiatul, Shmuel, se afla de cealaltă parte a gardului, iar Bruno îl vizitează aproape zilnic pe noul lui amic. Bruno nu realizează prin ce trece Shmuel, fiind sigur că atâta timp cât tatăl său aprobă lucrurile de dincolo de gard, nu poate fi ceva care să rănească oameni.

Inocenţa de care dă dovadă Bruno pe parcursul cărţii este sfâşietoare şi conferă o nouă perspectivă asupra tragediei celui de-Al Doilea Război Mondial, cea a unui copil.

Citate:

• Apoi în cameră se făcu foarte întuneric şi, într-un fel, în ciuda haosului ce urmă, Bruno descoperi că încă îl mai ţinea pe Shmuel de mână şi nimic în lume nu l-ar fi determinat să îi dea drumul.
• Punctul care deveni o pată, care deveni un strop, care deveni o siluetă, care deveni un băiat.

Notă:
Am plâns şi am râs, combinaţia perfectă, tot ce ai putea cere de la o carte. Am rămas impresionată de modul de narare pe care Boyne a ales să îl folosească. Deşi totul este relatat la persoana a treia, ai senzaţia că Bruno povesteşte cele întâmplate. Perspectiva este cea a unui băieţel mic ce nu înţelege lucrurile care se petrec în jurul lui şi nici nu îşi poate închipui adevărul.
Totuşi, în ciuda faptului că mi-a plăcut la nebunie cartea, am simţit că ceva lipseşte, aproape de neperceput, dar nu pot spune că a fost perfectă. Cu toate acestea o recomand din suflet.  
Pentru cei care îşi doresc să vadă filmul (pe care îl recomand, dar numai după lectură) aveţi aici un link

3/5

Circul nopţii - Erin Morgenstern (recenzie)

Titlu: Circul nopţii
Titlu original: The Night Circus
Autor: Erin Morgenstern

Editura: Corint
Apariţie (RO): 2013
Apariţie (original): 2011
Număr de pagini: 416

Circul soşeste fară veste. Fără înştiinţări, fără afişe lipite pe stâlpi sau panouri. E pur şi simplu acolo unde ieri nu era nimic.

Impresie: Am auzit prima oară de Circul Nopţii în 2013, prin aprilie, când m-am decis să particip la ediţia din acel an a evenimentului NaNoWriMo. Căutam diverse informaţii pe internet şi am dat de această carte care a fost scrisă în cadrul evenimentului. Am auzit apoi tot mai multe păreri şi idei, dar nimic care să mă pregătească pentru ceea ce am citit săptămânile trecute.

Cartea este impecabilă din orice punct de vedere. Supra-coperta simplă şi elegantă, cu toate acestea într-adevăr spectaculoasă, care face trimiteri la diverse personaje şi momente ale acțiunii se îmbină perfect cu diversele detalii ce fac romanul unul deosebit.

Tsukiko

Despre conţinut, pot spune doar că este ireproşabil, cu detalii nenumărate care creează o atmosfera potrivită şi care te trimit direct în mijlocul circului. Simţi mirosul de vată şi caramel ce învăluieşte corturile în care intri şi vezi numere spectaculoase, cu adevărat magice. Eşti unul dintre rêveurs (fr. visători; în carte: persoane ce urmăresc circul în diverse locuri, identificându-se unii pe alţi prin hainele alb-negre şi eşarfa roşie specifică), priveşti ceasul, opera de artă a domnului Friedrick Thiessen şi te minunezi de măreţia circului, chiar dacă eşti pentru a mia oară în centrul acestuia. Mereu este un cort nou de descoperit, mereu o nouă senzaţie de simţit. O urmăreşti pe Celia Bowen în timpul reprezentaţiei sale, îl vezi pe fantomaticu Prospero în spate, intri în corturile construite de Marco, apoi în cele create de Celia. Te întrebi cum a fost posibilă construirea acestei minunăţii, iar mintea îţi zboară la dineurile misterioase ale lui Chandres, la audiţiile ce au avut loc cu ani în urmă, la frumuseţea ce se învârte în jurul acestui spectacol.

Ceasul lui Friedrick Thiessen

Dar, ca rêveur, nu ştii nimic despre competiţia căreia circul îi serveşte drept loc de desfăşurare. Nu ştii despre cei doi concurenţi care nu au idee ce să facă pentru a câştiga, dar îşi doresc să se încheie acest concurs. Nu ştii despre cei doi maeştrii sau despre fragilitatea circului. Iar când vechea câştigătoare îşi dezvăluie identitatea, iar rugul se stinge puţin câte puţin, tu nu ştii că circul este din ce în ce mai aproape de final. Totuşi, ca şi cititor, ai aceste informaţii, iar acest lucru te face să nu poţi lăsa cartea din mână şi te ţine cu sufletul la gură.

O poveste plină de farmec în care Le Cirque des Rêves este personajul principal, iar ceilalţi actanţi îi dau un rost, o frumuseţe şi îl ajută să existe. Dacă vă doriţi să citiţi o carte cu adevărat bună, vă recomand din toată inima Circul nopţii.

 

Citate:

• Trebuie să-ţi înţelegi limitele ca să le poţi depăşi.
  
• Oamenii văd ceea ce doresc să vadă. Şi în cele mai multe cazuri, ceea ce li se spune să vadă.
• Şovăie însă, preţ de o clipă, dar ştie că se va urî mai târziu dacă nu încearcă măcar, indiferent de ce s-ar putea întâmpla.

• O să fie bine, spune ea. Vor fi decizii de luat şi surprize ce te aşteaptă. Viaţa ne poartă în locuri neaşteptate uneori. Viitorul nu e niciodată bătut în cuie, ţine minte asta.

• Secretele au putere, începe el. Iar acea putere scade dacă sunt împărtăşite, aşa încât e bine ca ele să fie păstrate, chiar bine păstrate. Dacă împărtăşeşti secrete, secretele reale, cele importante, chiar şi numai unei singure persoane, ele se vor modifica. Dacă le scrii, e chiar mai rău, deoarece nimeni nu poate spune câţi ochi le-ar putea vedea notate pe hârtie, oricât de atent ai fi. Aşa încât cel mai bine e să ţii secretele pentru tine atunci când le ai, spre binele lor, dar şi al tău.

• - Am petrecut o mare parte din viaţă luptând să mă ţin sub control, spune Celia, rezemându-şi capul de umărul lui. Să mă cunosc pe dinăuntru şi pe dinafară, să ţin totul în perfectă ordine. Pierd asta atunci când sunt cu tine. Ceea ce mă sperie şi...
  - Nu vreau să fii speriată, o întrerupe Marco.
  - Mă sperie cât de mult îmi place, încheie Celia, întorcându-şi faţa din nou spre el. Cât de ispititor este să mă pierd în tine. Să mă predau. Să te las să mă păzeşti să nu sparg candelabre în loc să-mi port permanent de grijă eu însămi.

• Încetează să te porţi ca şi cum l-ai iubi pe băiatul ăsta, zice Hector. Eşti mai presus de chestiunile astea lumeşti.

• Dacă n-am fost pe de-a-ntregul sinceră cu voi, e numai din pricina faptului că ştiu o mulţime de lucruri pe care voi n-aţi dori să le ştiţi.
• Vechile poveşti sunt povestite, repovestite şi modificate. Fiecare povestitor îşi lasă propria amprentă. Oicare ar fi fost adevărul poveştii, el e îngropat de preferinţe şi înfrumuseţări. Motivele nu contează, importantă e povestea.

• Cred că dacă priveşti înainte e mai bine decât să te uiţi înapoi.

Notă: 
Am adorat această carte, ultima citită în anul 2014, care m-a făcut să cred în magie, fără a fi clişeică şi fără a urma prea bine-cunoscutul tipar YA. Nu consider că se încadrează în acest gen, fiind mai mult un poem, o ilustrare a magiei. Iubesc cartea asta şi cred că toţi cititorii întăriţi ar trebui să o aibă în bibliotecă. Este o carte cu adevărat bine scrisă, care poate fi rezumată printr-un cunvânt: spectaculoasă. După cum spune şi Danille Trussoni, dacă aţi hotărât să citiţi doar un roman anul acesta, Circul Nopţii trebuie să fie acela.

- o pagină interesantă pentru după lectură (cu diverse informaţii despre personaje, autoare şi o posibilă ecranizare)

5/5