Hoţul de cărţi - Markus Zusak (recenzie)

Titlu: Hoţul de cărţi
Titlu original: The Book Thief
Autor: Markus Zusak
Editura: rao
Apariţie (RO): 2011
Apariţie (original): 2005
Număr de pagini: 571

Este anul 1939. Germania nazistă. Ţara îşi ţine răsuflarea. Moartea nu a avut niciodată mai mult de lucru, şi va deveni chiar mai ocupată. 

Impresie: Die Bücherdiebin, cum s-ar spune în germană şi cum mie îmi sună cel mai frumos, mi-a picat în mână din greşeală. În 2012, în primăvară, dacă îmi aduc bine aminte, am fost cu mama la cumpărături în Carrefour doar pentru că îmi era sete, altfel aş fi rămas în maşină. Am luat totuşi, din întâmplare, şi o carte. Un an mai târziu bunicul meu a văzut-o în dulapul meu şi mi-a spus că este o lectură grozavă. Până pe 1 ianuarie 2015 nici măcar nu m-am atins de ea. Şi ce greşeală am făcut că am uitat-o atât timp.

Hoţul de cărţi este o carte care te trimite în mijlocul celui de-Al Doilea Război Mondial, văzut de această dată, în mod unic, din perspectiva morţii. Aceasta este o naratoare foarte de bine aleasă care îţi permite să intri în mintea ei ce, în ciuda a tot ceea ce credem noi, este foarte frumoasă şi plină de surprize.

Povestea pe care moartea o relatează urmăreşte o perioadă din viaţa unei fetiţe, perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Liesel Meminger şi naratoarea se întâlnesc pentru prima oară într-un tren când cea din urmă îi ia fratele cu ea. Fata este dusă la casa noilor săi părinţi, pe strada Himmel (tr. Rai). Mama ei este ca o furtună, iar tatăl ei precum un acordeon. Liesel învaţă să citească, se împrieteneşte cu Rudy, vecinul ei şi se transformă pe tot parcursul cărţii. Este un exemplu nemaipomenit de bildungsroman. Markus Zusak a scris o poveste atât de adevărată căreia nu îi poţi rămâne indiferent cât te-ai strădui.

 Subiectul este mult mai amplu, dar nu sunt în stare să îl rezum, deoarece toate cuvintele potrivite au fost deja folosite în carte. Vă pot doar recomanda cartea, cu promisiunea că nu vă va dezamăgi.

Citate:

• Oamenii observă culorile unei zile numai la sfârşit şi la început, dar pentru mine este destul de clar că ea combină o multitudine de nuanţe şi tonuri, cu fiecare moment care trece. O singură oră poate consta în mii de culori diferite.
• A nu pleca: un act de încredere şi de iubire descifrat deseori de copii.
• Chiar sunt prost, îi spuse Hans Hubermann fiicei sale adoptive. Şi amabil pe deasupra. Ceea ce mă face cel mai mare idiot din lume.
• Aţi putea foarte bine să vă întrebaţi la ce naiba se gândea. Răspunsul este probabil la absolut nimic. Probabil, ar spune că îşi exercita dreptul la prostie dat de la Dumnezeu.
   
• Un om nu are o inimă ca a mea. Inima omenească este o linie, în timp ce a mea este un cerc şi posed abilitatea infinită de a fi la locul potrivit la momentul potrivit. Consecinţele acestui lucru sunt că mereu găsesc oameni în cel mai bun moment al lor şi în cel mai rău. Văd urâţenia şi frumuseţea lor şi mă întreb cum poate cineva să fie în două feluri în acelaşi timp. Totuşi, ei au un lucru pe care îl invidiez. Oamenii, lăsând la o parte orice altceva, au bunul-simţ de a muri.

Notă:

Cu un final emoţionant, cartea m-a copleşit şi m-a luat între paginile ei. Am trăit povestea de lângă Liesel şi l-am simţit pe fratele ei în jurul meu în tot acest timp. Am admirat-o pe soţia primarului şi pe Rosa Hubermann. M-am ataşat de Hans şi de Rudy. Am iubit-o pe Liesel şi, cel mai important, am ajuns să am o cu totul altă perspectivă asupra morţii. Există cărţi care îşi lasă amprenta adânc în sufletul tău, care îţi schimbă privirea. Die Bücherdiebin este una dintre ele. Pentru o carte sfâşietoare şi frumoasă (în adevăratul sens al cuvântului), Markus Zusak are tot respectul meu.
Pentru cine vrea să vadă şi filmul care, deşi nu a egalat cartea, chiar a schimbat-o din unele puncte de vedere, aveţi aici un link numai bun.

5/5