Citeşte o grămadă | a treia zi

Am plâns mult din cauza finalului celui de-al treilea volum din seria Divergent, aşadar aceasta nu va fi o postare veselă. Şi nici prea lungă. De asemenea, sunt foarte obosită, așadar îmi cer scuze pentru eventuala lipsă de coerenţă sau spoilerele care ar putea apărea din neglijență.

Dacă e ceva la care Veronica Roth se pricepe cu adevărat -înfară de a-şi omorî toate personajele exact atunci când te doare mai tare, astfel distrugându-ţi viaţa- acel lucru este să îşi păcălească cititorul. Sau cel puţin pe mine. Pe parcurs ce citeam cartea stăteam şi mă gândeam ce notă o să îi dau pe goodreads: doi sau trei. Ei bine, în ultimele 100 de pagini am devenit mai confuză ca oricând. Ştiam finalul, ştiam ce lucruri se întâmplă, dar tot am plâns. Lucru important de luat în calcul aici: eu nu plâng când citesc. Niciodată. 

Dar la finalul lui Experiment am plâns. Şi nu aşa, oricum. Imaginaţi-vă o fată de cinşpe ani, stând în pat, vărsând şiroaie de lacrimi şi încercând din răsputeri să şi le şteargă ca să poată citi mai departe. Să citeşti seria Divergent e o dovadă clară de masochism.

Revenind la partea în care Veronica Roth ştie să îşi păcălească cititorii... Toată lumea care a stat în jurul meu în ultimele trei zile ştie cât de mult m-a deranjat Experiment. Am fost clară atât în postările mele, cât şi în orice conversaţie pe care am purtat-o de-a lungul acestor zile. Ei bine, în ultimele 100 de pagini toată furia şi frustrarea rezervate cărţii au dispărut. Totul a fost înlocuit de durere, pentru că, deşi Roth nu se descurcă prea bine să scrie din perspectiva unui băiat, sigur se pricepe să descrie durerea provocată de o pierdere, indiferent de sexul persoanei care o simte. Pentru că, în definitiv, durerea se simte la fel. M-a cucerit cu ultima parte a cărţii, chiar dacă a ratat restul. A încheiat seria cu un scris frumos, chiar dacă, după mine, cu prea multe personaje moarte.

Revenind la read-a-thon, nu prea sunt în stare să mai pălăvrăgesc despre ziua asta. Ideea e că am terminat cartea şi acum sunt prea rănită emoţional ca să mai simt altceva înafară de empatie, foarte multă empatie pentru Four şi nevoia incontrolabilă de a omorî o anumită autoare cunoscută ca fiind ucigaşă în serie. (mda, exact, chiar Veronica Roth) 

Oricum, succes cu maratonul şi cititul în general. Scuze dacă nu am fost prea încântătoare în această postare. Încă nu pot trece peste golul pe care a reuşit să îl lase în mine şi sentimentele amestecate pe care mi le-a provocat. Sună dramatic, dar chiar aşa mă simt.