Despre bibliotecă

   Ştiu că nu am mai postat de mult, dar am o scuză relevantă: mi s-a virusat calculatorul şi, din moment ce laptop nu am, am rămas blocată la a aştepta să îmi recuperez puiuţul de la reparat. Momentul în care mi s-a întors calculatorul acasă a picat la ţanc, întrucât chiar astăzi am fost la bibliotecă şi am câteva de spus despre experienţa asta.

   Nu am fost până acum o mare adeptă a bibliotecii şi am mai avut un permis prin 2011 (făcut de mami, mersi, eşti cea mai tare), dar nu l-am folosit oricum niciodată. Totuşi, am descoperit că fix în drumul meu spre liceu e o bibliotecă, aşa că am intrat cu nişte colege cititoare (şocant, există clase la liceu în care majoritatea copiilor citesc) să îmi fac repede un permis şi să împrumut o carte.

*Vreau să evidenţiez că, de fel, nu îmi place să fiu negativistă. Totuşi, experienţa asta m-a deramjat în mod deosebit.*

   Intrăm liniştite, mergem să ne facem permis în camera cu literatură istorică, iar dopmnul de acolo îi sugerează unei colege să meargă în camera cu beletristică să îşi facă permis acolo, ca să putem pleca repede acasă, căci se vedea că ne grăbim. Foarte drăguţ omul, chiar am apreciat că a încercat să ne ajute. Dar a fost degeaba, pentru că o dată ce ne-am luat permisele şi am mers în camera de beletristică, am găsit-o pe doamna de acolo ţipând la colega noastră că nu e în stare să completeze un formular. I-a dat să scrie altul şi a comentat în barbă despre cât de incompetenţi pot fi unii copii din ziua de azi. Încercând să nu stârnim scandal, am calmat-o pe colega noastră şi am căutat repede nişte cărţi de împrumutat.

   Apoi a venit rândul meu să împrumut cartea şi, deşi rămăsesem ultima şi nu mai era nimeni în spatele meu care să aibă vreo treabă cu respectiva doamnă, dumneaei a ţinut să ţipe la mine spunându-mi că "mai încet nici că puteam să mă mişc". Mi-a cerut permisul şi m-a anunţat data când trebuie să returnez cartea, neabţinandu-se din a face o remarcă "poate te mişti la fel de încet şi cu adusul cărţii". Am ieşit cu un gust amar din bibliotecă şi bineînţeles cu speranţa ca astfel de persoane să nu mai lucreze în locuri ce se presupun a fi calde şi primitoare.

   Păi bineînţeles că nu mai citeşte tineretul dacă preţul unei cărţi e de 40 de lei şi la bibliotecă îti e frică să te duci. Mai bine foloseşti timpul de stat şi certat la bibliotecă ca să ieşi la un suc cu prietenii. Te şi distrezi  şi e şi mai ieftin decât o carte.

   Pe lângă asta, trebuie să remarc că toate cărţile erau aranjate jalnic în rafturi (nici măcar nu le puteam vedea pe unele căci erau puse cu cotorul în interior, la baza unui teanc de 15-20 de cărţi). E tare greu de imaginat cât de mult m-a enervat acest aspect.

   Ce vreau eu să transmit aici este că dacă aşa se promovează cititul, nu mă mir că nu e popular printre oameni. Dacă n-aş fi deja iubitoare de lectură, nu cred că aş fi tentată să mă apuc de citit. Nu vine cu prea multe avantaje palpabile.

   Să nu se înţeleagă că mersul la bibliotecă e rău. De fapt, e fix invers, dar ar trebui schimbat ceva, în aşa fel încât dintr-o bibliotecă să nu poţi pleca altfel decât cu un teanc de cărţi în braţe şi un zâmbet larg pe buze. Să nu lăsăm ca definiţia lui Neil Gaiman să fie încălcată.

Prima iubire - James Patterson şi Emily Raymond (recenzie)

Titlu: Prima iubire
Titlu original: First Love
Autor: James Patterson şi Emily Raymond
Editura: LEDA
Apariţie (RO): 2014
Apariţie (original): 2014
Număr de pagini: 297

Nu-i aşa că timpul se mişcă mai încet cu cât mergi mai repede?

   Impresie: Am să încep prin a spune că titlu şi coperta acestei cărţi sunt jalnice şi nu ar trebui băgate în seamă. Serios, oricine se ocupă de partea de design şi marketing ar trebui dat afară, pentru că eu am cumpărat cartea asta doar la insistenţele unei prietene şi m-am aşteptat să fie proastă.

    Cartea nu numai că nu este proastă, ba chiar dimpotrivă, dar abordează teme mult mai complexe, deşi nu la un nivel foarte profund, decât ideea de primă iubire. De fapt, dragostea care se naşte între personaje pare a fi doar baza pe care se pun câteva observaţii legate de viaţă.

   Bineînţeles, povestea are ca protagonişti doi adolescenţi, Axi şi Robinson care pleacă împreună într-o excursie în încercarea de a evada din micul lor orăşel plictisitor. Cei doi sunt foarte buni prieteni, deşi împrejurările în care s-au cunoscut nu sunt dezvăluite decât mai târziu în carte. De fapt, cititorul nu ştie prea multe depre trecutul lor până la jumătatea cărţii, iar când acesta este dezvăluit nonşalant, are un impact mult mai mare şi aduce mai multă însemnătate poveştii.

   Nu există neapărat o acţiune complicată, Prima iubire fiind mai mult una dintre acele cărţi care pun accentul pe protagonişti, nu pe firul narativ. Călătoria personajelor este reprezentată de un set de locuri pe care acestea le vizitează şi care ajută atât la dezvoltarea lor individuală, cât şi la adâncirea legăturii dintre ele.

    E prima carte scisă de James Patterson pe care o citesc şi m-a surprins plăcut să văd cât de bine poate relata din perspectiva unei fete. Probabil că aici a intervenit şi Emily Raymond şi a aranjat textul în aşa fel încât vocea naratoarei să funcţioneze. Cartea chiar a fost scrisă cu suflet, se vede limpede că autorul vorbeşte despre experienţele proprii în ceea ce priveşte prima iubire. Pentru cei care nu ştiu, cartea îi este dedicată lui Jane Blanchard, drgostea din adolescenţă a lui James Patterson, care a murit de tânără. Autorul a scris cartea pentru a "păstra viu zâmbetul ei între paginile acesteia". Sentimentele şi experienţele acestuia se reflectă în carte şi probabil de aceea povestea este atât de puternică.

   În final, vreau să vorbesc puţin despre modul în care a fost introdus un aspect al cărţii în poveste, dar acesta este un spoiler, aşadar, pentru cei care nu au citit cartea, treceţi peste, pentru ceilalţi, puteţi da click aici:

SPOILERS AHEAD

    Ceea ce cred că m-a impresionat cel mai tare este modul în care cancerul a fost introdus în poveste şi cum a fost pur şi simplu ignorat în prima parte. Tocmai pentru că, o dată ce suferi de o asemenea boală, multă lume te consideră deja dus, iar viaţa unui pacient ajunge să se învârtă în jurul bolii. Pentru Robinson şi Axi nu e aşa. Chiar dacă nu au trecut încă de perioada remisiunii, cei doi nici măcar nu fac aluzie în prima parte a cărţii la perioada în care au fost internaţi. Am bănuit la un moment dat că Robinson este bolnav când el i-a spus lui Axi că nu va putea să fie mereu acolo ca să şofeze pentru ea. Remarca asta în combinaţie cu faptul că el s-a lăsat de şcoală m-au făcut sigură că o boială, cel mai probabil cancerul, avea să se strecoare în poveste.

    Totuşi, nici prin cap nu mi-a trecut că Axi ar fi putut fi fostă pacientă. Iar modul în care informaţia i-a fost oferită cititorului, brusc şi fără ascunzişuri, m-a luat pe nepregătite. Când Axi povesteşte despre boala de care au suferit amândoi şi de care Robinson încă suferă,  o face atât de natural, de parcă nu a fost un fapt ascuns tot timpul acesta.

    Şi dacă tot suntem la capitolul spoilere, ce e cu descrierea cărţii? E posibil ca această călătorie să fie cea din urmă pentru el. De ce ai scrie aşa ceva pe spatele unei cărţi? Dacă ştiu cum se termină, sunt şanse mult mai mici să vreau să cumpăr cartea. După cum am spus, e o problemă de marketing aici.  
Citate:

• Stelele pe care le vedem nici măcar nu sunt stele adevărate. Noi vedem lumina pe care au degajat-o ele acum milioane de ani, dar care abia acum ajunge să fie vizibilă pentru ochii noştri. Nu vedem o stea, aşa cum nu vedem o amintire.
• Teama era electrizantă.
• 

  Poate c-o părea evident, dar faza la mersul pe motocicletă e că nu există nimic între tine şi univers.
• Uimitor cât de efemeră poate fi frumuseţea.
• [Îmi aducea aminte de David al lui Michelangelo,] nu pentru că ar fi avut un corp perfect ci, fiindcă avea acea combinaţie de putere şi vulnerabilitate pe care i-o conferise Michelangelo sculpturii sale. Vedeţi, Michelangelo nu-l înfăţişase pe David triumfător, aşa cum procedaseră toţi ceilalţi sculptori. Îl înfăţişase pe David înainte de lupta cu Goliat - când David credea că e sortit pieirii, dar tot se ducea la luptă.

Notă:
Prima iubire a fost o surpriză plăcută pentru mine şi chiar mă bucur că am reuşit să trec peste prima impresie a cărţii. Mi-a plăcut mult şi, chiar dacă pe alocuri am simţit că se putea mai mult, cartea a avut un mesaj frumos, iar stilul de scris chiar mi-a plăcut.

4/5

Îţi voi dărui soarele - Jandy Nelson (recenzie)

Titlu: Îţi voi dărui soarele
Titlu original: I'll Give You The Sun
Autor: Jandy Nelson
Editura: EPICA
Apariţie (RO): 2015
Apariţie (original): 2014
Număr de pagini: 410

Ceea ce e rău pentru inimă e bun pentru artă. Îngrozitoarea ironie a vieţii de artist.

   Impresie: Nici măcar nu ştiu cum să scriu o recenzie acestei cărţi, ştiu doar că mi-a plăcut într-atât de mult încât simt că trebuie să existe o postare pe blog despre ea.

   Opera lui Jandy Nelson urmăreşte povestea a doi gemeni, Noah şi Jude, între 13 şi 16 ani. Şi atât spun, întrucât nici eu nu am ştiut mai mult şi asta m-a făcut să înţeleg cartea şi mai bine. De asemenea, sugerez să nu mai citiţi nicio recenzie până nu terminaţi cartea, nici măcar pe asta, fiindcă orice mică dezvăluire (de orice fel, chiar şi despre maniera în care e scrisă) îi fură din magie.

   Totuşi, pentru cei care sunt curioşii, cei  ce nu au de gând să o citească (ceea ce e o mare greşeală) sau cei care au citit deja cartea şi vor să audă părerea alcuiva, aici sunt câteva idei.

   Deşi are o acţiune solidă la bază, Îţi voi dărui soarele se concentrează în mod evident pe relaţia dintre personaje şi evoluţia lor, maturizarea. Cei doi gemeni sunt foarte apropiaţi şi au o relaţie cu totul specială. Amândoi sunt pasionaţi de artă, iar acest lucru are un mare impact asupra cursului vieţilor lor. Întreaga carte prezintă această dragoste faţă de artă într-un mod excepţional, amândoi văzând lumea într-un mod diferit. Personajele nu sunt deloc clişeice, nici măcar un pic, nu ştiu cum a reuşit autoare acest lucru, dar e minunat.

   Există două elemente care ies în evidenţă în cartea lui Jandy Nelson: perspectiva dublă a naraţiunii şi stilul de scris electrizant.

   Mai întâi, povestea este relatată, pe rând, de ambii gemeni, la vârste diferite: Noah la 13-14 ani şi Jude la 16 ani. Dacă aş fi ştiut asta de dinainte să citesc cartea, probabil nu aş fi citit-o deloc. Nu suport perspectivele duble, întotdeauna uit cine relatează, iar autorii nu se prea pricep, în general, să facă diferenţa între personaje prin gânduri, limbaj şi, cel mai important, prin felul în care văd ei lumea. Cu toate acestea, Jandy Nelson m-a cucerit. Noah şi Jude sunt gemeni, gândesc deseori la fel şi se înţeleg chiar prin telepatie uneori, dar chiar şi aşa, felul lor de a vedea lumea este complet diferit şi nu a existat niciun moment în care să uit din perspectiva căruia citesc. Autoarea are tot respectul meu pentru asta.

   Al doilea aspect incredibil, stilul de scris, se îmbină perfect cu primul. Gândurile celor doi sunt atât de vii, atât de veridice, încât te pătrund. Eu, personal, nu mă identific cu Jude prea uşor. Sunt multe aspecte în care suntem în dezacord şi cred că ăsta e un alt punct important de ştiut despre carte: autoarea nu prezintă clişeicele personaje relatable. Chiar şi aşa, în mod impresionant, m-am surprins empatizând cu ea, chiar rămânând în mintea ei după ce lăsasem cartea jos.

   Noah, în schimb, este personajul meu de suflet. Greşeşte de câteva ori şi acţionează din impuls, dar e viu. E atât de viu în mintea mea chiar şi la câteva zile după lectură şi pun rămăgaş că va rămâne viu multă vreme. Să vezi lumea prin ochii lui este fascinant, orice senzaţie pe care o trăieşte îi apare ca un tablou în minte, întrucât lui îi place să picteze. Implicit, tablourile acestea apar şi în mintea cititorului şi sunt adevărate opere de artă. Se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte, dar câteva cuvinte de-ale lui Noah fac cât o mie de imagini.

   Pe spatele cărţii, în loc de sinopsis, apar câteva cuvinte despre carte, strânse din diverse recenzii importante. Mie mi s-au părut exagerate înainte să citesc cartea. Nu sunt. Chair nu sunt.

   Să mai menţionez că există o discuţie despre Sărutul lui Brâncuşi în carte? Care, împreună cu o legendă greacă, naşte metafora bucăţilor rupte? Hai să nu mai menţionez.

Citate:

• Sufletul lui ar putea fi un soare. N-am mai întâlnit niciodată o persoană care să fi avut un soare ca suflet.
• Cine ştie dacă destinul nu reprezintă decât felul în care îţi spui ţie însuţi povestea vieţii tale?
• Repede, pune-ți o dorință. Riscă o dată (sau de două sau de trei sau de patru ori). Creează lumea din nou!
• Când oamenii se îndrăgostesc, izbucnesc în flăcări.
• Dacă ghinionul ştie cine eşti, devino altcineva.
• Ne dorim cu mâinile, asta facem ca artişti.
• Ca să existe miracole, trebuie mai întâi să vezi miracolele.

Notă:
Doar citiţi-o şi gata că şi-aşa am pălăvrăgit prea mult.

5/5

2015 plus unu

   Greu de crezut că postez asta abia acum, la o săptămână de la începerea anului, dar nu am reuşit să îmi găsesc cuvintele. Mai ales că nu sunt încă sigură cum e posibil să fie deja 2016. Încă am senzaţia că 2010 a fost acum doi ani.

   Spre deosebire de 2014, anul acesta chiar simt că am făcut câte ceva:
    ● am intrat la liceu, chiar cel la care am vrut să intru, şi mă bucur nespus de alegere
    ● am învăţat cine sunt persoanele pe care vreau să le ţin aproape
    ● am început să înţeleg ce îmi doresc
    ● am citit, chiar dacă nu cât mi-aş fi dorit, 45 de cărţi nu sunt de lepădat
    ● am avut o vară grozavă
    ● există o cameră în casă care trebuie arajată şi transformată în bibliotecă. Am început să o aranjez.
    ● am început să învăţ Bucureştiul
    ● am învăţat să mă descurc pe cont propriu
 
Rezoluţii pentru anul 2015:

    ● să citesc 75 de cărţi

    ● să particip la bine-cunoscutul concurs NaNoWriMo în tabără

    ● să învăţ să cânt mai bine la pian

    ● să ajung la Craiova împreună cu o prietenă ca să vizităm pe cineva

    ● să particip la color run

    ● să nu abandonez un 2016 jar pe care l-am început

    ● să scriu

    ● să fac 30-day minimalism challenge

    ● să merg mai des cu rolele

    ● să mă implic în câteva voluntariate

    ● să merg de câteva ori pe la un anticariat

    ● să mă angajez la vară ca să strâng nişte bănuţi

    ● să merg la muzee de artă/ expoziţii/ spectacole de teatru etc.

 

  Anul trecut am făcut leapşa asta şi mi-ar plăcea să o folosesc la fiecare postare de genul acesta de acum, întrucât e o modalitate foarte bună de a vedea ce s-a schimbat.

1. Care este cea mai fericită amintire din anul 2015? 

S-au întâmplat multe. Singura amintire în care ştiu că am sărit în sus de bucurie a fost când am aflat că o prietenă foarte bună a intrat, pe muchie de cuţit, în acelaşi liceu ca mine.

2. Care e cel mai trist lucru care ţi s-a întâmplat anul trecut?

Am simţit cum se destramă anumite lucruri din viaşa mea.

3. Care este cuvântul care rezumă cel mai bine anul care abia s-a încheiat?

Schimbare. 

4. Ce dorinţă ţi s-a împlinit anul trecut?

Diana cu vanilie. Aveam aşteptări mult mai mari după ce citisem atât de multe recenzii bune.

5. Care este realizarea pe care nu vrei s-o uiţi?

Am intrat prima la liceu.

6. Câte cărţi ai citit anul trecut?

45.  No shame.

7. Care a fost cea mai bună carte citită în 2015?

Darul lui Jonas şi Hoţul de cărţi mi-au plăcut nespus.

8. Dar autorul care te-a impresionat ce mai mult?

Probabil Cassandra Clare cu seria Dispozitive Infernale. Felul în care toate lucrurile se leagă şi lumea creată chiar m-au impresionat.

9. Care este cel mai frumos citat pe care l-ai descoperit anul trecut?

10. Care carte citită anul trecut ţi-a displăcut/te-a dezamăgit cel mai tare?
Frenezia de Francesca Lia Block. Mi-a displăcut totul la această carte, nici nu ştiu cum am terminat-o.

11. Care este cel mai bun film pe care l-ai văzut în 2015?
The Giver, în combinaţie cu cartea. A fost pur şi simplu spectaculos. Cartea pune bazele, iar filmul, deşi schimbă unele aspecte, este superb şi cred că această combinaţie este un "must".

12. Care este cea mai frumoasă melodie pe care ai descoperit-o în 2015?

Am să spun "Mă ucide ea" a lui Mihail. Mi-a redat încrederea în muzica românească. La fel şi "Umbre" a lui Alexandrina.

13. Regreţi ceva de anul trecut?

Nu prea. Poate faptul că am pierdut vremea sau că am pierdut unele legături.

14. Ce ai învăţat din experienţa adunată în anul care s-a încheiat?

Eu sunt un întreg şi nu am de gând să aleg o siungură parte din mine pe care să mă concentrez, indiferent de cât de multă lume îmi spune că asta trebuie să fac. Nu am să mă trădez singură.

15. Scrie o dorinţă pentru 2016.

Vreau să învăţ să trăiesc mai încet.

Aşadar, vă urez -cu întărziere- să aveţi un an nou minunat, în care să vă bucuraţi de cât mai multe lucruri, neînsemnate sau impresionante şi plin de oameni minunaţi şi idei revoluţionare.

Diana cu vanilie - Diana Sorescu (recenzie)

Titlu: Diana cu vanilie - The Book
Titlu original: Diana cu vanilie - The Book
Autor: Diana Sorescu
Editura: ALL
Apariţie (RO): 2014
Apariţie (original): 2014
Număr de pagini: 176

Noi, oamenii, suntem în continuă mişcare, schimbare, tranziţie. Suntem vii, la fel ca anotimpurile.

Impresie: Trebuie să încep prin a menţiona că Diana Sorescu a murit în anul 2013 în urma unui edem pulmonar la doar 26 de ani. Era jurnalistă şi o persoană cumsecade, din câte se vede în blogul ei, Diana cu vanilie. Cartea în discuţie cuprinde 60 dintre postările de pe acest blog, cele care dezbat diverse aspecte ale vieţii, în general relaţiile.

Am citit diverse recenzii ale acestei cărţi şi mai toate promit o carte care să te atingă, să îţi schimbe perspectivele, să te intrige. Ei bine, pentru mine nu a fost aşa. Am citit cartea în trei reprize pe parcursul a două zile şi, chiar dacă se presupune a fi despre viaţă, nu am găsit decât discuţii ori lamentări despre relaţii. Diana vorbeşte despre cât de proastă e femeia îndrăgostită şi cât de nesimţit este bărbatul, despre cum dragostea durează cu certitudine maxim 7 ani, dar în acelaşi timp ea crede într-o dragoste veşnică, despre femeie ca fiind o zeiţă deşteaptă, frumoasă, independentă, dar care e făcută să îi facă pe plac bărbatului şi e "o proastă leşinată". Autoarea blogului se contrazice în idei şi e clar că opinia ei se schimbă foarte uşor în funcţie de starea în care se află.

Există câteva capitole(?) frumoase care chiar transmit un mesaj frumos, dar nu suficiente. Se vede că Diana scria un blog, nu o carte. Gestul prietenilor ei de a transforma blogul în carte mi se pare drăguţ, dar nu tocmai necesar.

Opiniile prezentate nu m-au prea dat pe spate. Lumea spune că te poţi regăsi, dar eu nu am simţit asta. Se vorbeşte cu puţintică frustrare despre cât de groaznic este bărbatul, cât de complicată este femeia, ori eu nu cred aşa ceva. Un capitol prezintă lucruri pe care le spune o femeie şi ce vrea ea de fapt să spună, dar nu toată lumea e la fel. Dacă eu spun ceva, ete fix aia am vrut să transmit (în lipsa tonului sarcastic). Bărbatul nu e mereu imbecil, idiot sau nesimţit, am şi exemple care să îmi susţină ideea.

Poate că mi-ar plăcea să o întâlnesc, miraculos, pe Diana. Să aflu de ce e atât de înverşunată, de ce expune anumite idei ce mie mi se par superficiale.

Cartea este drăguţică. Merită citită doar pentru a o cunoaşte pe autoare sau a scoate nişte citate tocmai bune pentru status-ul de pe facebook, nu pentru a descoperi cine ştie ce idei filozofice. Recenzia e puţin cam dezordonată, dar cam la fel e şi cartea, exact ca un blog. Sper că se înţelege ceva, totuşi, căci cu greu m-am abţinut să nu comentez mai mult ideile ce m-au deranjat.

Citate:

•  Suntem un aluat frământat de mâinile vieţii.
• Poate că alegerile din trecut nu ar trebui judecate din perspectiva zilei de azi. Anii au trecut, păsări au zburat, lacrimi s-au scurs, nimic nu mai e cum era.
•  Nimeni nu spune că schimbările sunt uşoare. Dar, ca să strălucească, un diamant trebuie şlefuit.
• Fiecare despărţire e un dans macabru al iubirii.
• Ştiţi că vă iubiţi când noţiunea de a rămâne toată viaţa împreună vă sperie pentru că... e prea puţin
• Dacă un om nu te iubeşte cum vrei tu, nu înseamnă că nu te iubeşte.
• Înveţi că oricât ai învăţa, încă n-ai învăţat nimic.

Notă:
O lectură uşoară, o carte bună de frunzărit, un mod foarte bun de a o cunoaşte pe Diana Sorescu, ce s-a stins prea repede. Probabil e bună de citit pentru cineva care trece printr-o despărţire sau aşa, ca o lectură rapidă în demersul lung de a cunoaşte oamenii.

2/5

TBR pentru sfârşitul anului.

   Nu ştiu exact cum, dar anul 2015 e pe sfârşite, iar provocarea mea de pe goodreads o duce foarte rău. Deşi îmi propusesem să citesc 75 de cărţi, am reuşit să citesc doar 29. Să îmi completez provocarea este imposibil, dar vreau să ajung măcar la 45 de cărţi întrucât ştiu că sunt în stare, mai ales că prind şi vacanţa de iarnă. Aşadar acestea sunt cele 16 de cărţi pe care vreau să le citesc în aceste ultime 34 de zile ale anului:

1. Prinţul mecanic (Dispozitive infernale 2) de Cassandra Clare
2. Prinţesa mecanică (Dispozitive infernale 3) de Cassandra Clare
3. Oraşul oaselor (Instrumente Mortale 1) de Cassandra Clare
4. Oraşul de cenuşă (Instrumente Mortale 2) de Cassandra Clare
5. Oraşul de sticlă (Instrumente Mortale 3) de Cassandra Clare
6. Oraşul îngerlor căzuţi (Instrumente Mortale 4) de Cassandra Clare
7. Oraşul sufletelor pierdute (Instrumente Mortale 5) de Cassandra Clare
8. (aici sper să apară ultimul volum al seriei Instrumente Mortale anul acesta)
9. Dragostea mea mi-a dăruit (colecţie de povestiri scurte) coordonată de Stephanie Perkins
10. Diana cu vanilie de Diana Sorescu
11.Unde fugim de-acasă de Marin Sorescu
12. Elixirul dragostei de Eric Emmanuel Schmitt
13. Oscar şi Tanti Roz de Eric Emmanuel Schmitt
14. Declaraţia de Gemma Malley
15. Fata cu cercel de perlă de Tracy Chevalier
16. Secretul doamnei Frankweiler de E.L. Konigsburg

   Sper să reuşesc să citesc aceste cărţi până la finalul anului. Doar e vorba de mândria mea de cititor, nu? Apropo, ştiaţi că se spune că este imposibil să citeşti 10 km de cărţi într-o viaţă? Nu îmi dau seama ce înseamna asta exact, dar vreau să demonstrez ca e greşit. Poate nu e, dar m-a atins la orgoliu, deci vom mai vedea. (da, Teo, chiar am postat asta aici). Cine mai doboară recorduri cu mine?

NaNoWriMo, negru, Tudor Chirilă şi scuze

   Liceul mă ţine foarte ocupată şi de aceea nu prea reuşesc să postez. Până când mă voi obişnui cu programul nou şi cu toată nebunia asta, cam tot aşa voi face. Îmi pare foarte rău!

   Totuşi, vreau să vă anunţ că voi participa voi încerca să particip la NaNoWriMo anul acesta. Pentru cei ce nu ştiu, este un concurs ce presupune scrierea unui roman de 50000 de cuvinte în 30 de zile. Competiţia este cu tine însuţi, iar la final aveţi numai de câştigat întrucât acum aveţi 0 cuvinte, iar la final veţi avea ori tot atâtea, ori mai multe. Puteţi să mă adugaţi aici, ca să fim writing buddies.

  Şi am rugămintea să nu trecem peste ce s-a întâmplat în colectiv. Oamenii au murit şi continuă să moară, iar noi nu trebuie să uităm încet încet de acest eveniment. Putem schimba ceva astfel încât să nu mai existe astfel de situaţii inadmisibile. Iar dacă noi nu credem că e posibil, atunci cine? Tudor Chirilă a postat mai demult o scrisoare pentru liceeni, eu zic că merită ascultată.

Liceu şi alte şmecherii

   Şcoala a început de trei săptămâni, iar începând cu anul acesta eu mă numesc cu mândrie savistă. Liceul m-a luat pe nepregătite, dar sunt foarte bucuroasă că am ales Colegiul Naţional Sfântul Sava în loc de liceul oferit de şcoala pe care am terminat-o. Îmi amintesc că nu voiam să mă trezesc dimineaţa doar pentru că ştiam că este o zi cu şcoală, dar acum pot spune că nu mai am acel nod în stomac când trebuie să merg la liceu. Bineînţeles temele şi învăţatul nu sunt activitatea preferată a nimănui, dar şcoala nu mai este o povară pentru mine ca în anii trecuţi.

   Aşadar, impresiile mele despre liceu sunt până acum geniale. În primul rând, s-a dus goana după note, tot ce trebuie să faci este să treci. Aşadar, îţi poţi folosi timpul ca să te concentrezi pe ceea ce chiar te interesează. Asta nu se aplică şi la chimie unde va trebui să îmi tăbăcesc fundul ca să iau media 5, cum eu nu am făcut chimie aproape deloc în generală, iar acum am o profesară foarte exigentă.

   Dar lăsând drama chimiei de o parte, notele nu mai sunt deloc o grijă, mai ales că părinţii mei sunt foarte înţelegători şi nu şi-au dorit niciodată un copil de 10, s-a întâmplat doar ca eu să vreau să iau note mari în gimnaziu şi să ajung la cel mai bun liceu din ţară. 

   În al doilea rând, liceul este mult mai permisiv şi te lasă să te formezi aşa cum vrei tu, nu cum îţi cer profesorii. Şi asta tocmai pentru că ei nu mai cer. Nu îi interesează viaţa ta la fel de mult ca în 5-8 şi ştiu că fiecare are o personalitate diferită. În al treilea rănd, am nişte colegi foarte drăguţi, adevăraţi oameni, şi deja încep să îi am la suflet. Este adevărat, avem o tocilară a clasei, o fată cu ifose şi un băiat mai ciudăţel, dar per total oamenii sunt foarte frumoşi. Iar asta se aplică majorităţii saviştilor, nu doar colegilor mei minunaţi. Nu ştiu de unde provine bârfa că în Sava sunt îngâmfaţi care se cred superiori prin inteligenţă şi care învaţă toată ziua, oamenii de aici sunt chiar foarte deschişi, implicaţi, plini de idei şi cu chef de distracţie.

  

   Pe lângă asta, bineînţeles că există şi profesori care deja ne-au pomenit de BAC. De parcă nu am dat evaluarea naţională acum vreo trei luni. Da' nu-i bai că până într-a doişpea nu se apucă nimeni de învăţat.

 

  Activităţi, centre de excelenţă, concursuri, voluntariate şi diverse cluburi de toate felurile ne sunt aruncate în faţă. Iar din câte am înţeles nici nu se opresc vreodată cât e liceul de lung.
Iar eu nu pot spune decât că asta mă bucură nespuse, căci despre asta e vorba, nu? Să te implici, să practici, să ajuţi, să înţelegi şi să înveţi. Ce vreau eu să transmit prin această postare este că liceul este grozav până acum, mai ales că mâine e zi liberă. Şi sper să şi rămână grozav.

   Voi ce mai faceţi? Cum e şcoala pentru voi, ce clasă/ an sunteţi? Sper că şi voi o duceţi la fel de bine. Iar dacă nu, sper măcar ca această postare să vă fi adus un zâmbet. Poate par eu foarte entuziastă în legătură cu oamenii pe care i-am întâlnit, dar mai mult îi observ. Tot un covrigel anti-social sunt. Gata cu vorbitul despre mine, succes la şcoală! Şi dacă aveţi câteva minute, ziceţi-mi şi mie cum e noul an şcolar. Chiar îmi place să ştiu ce mai faceţi.

You should date a girl who reads

“You should date a girl who reads.
Date a girl who reads. Date a girl who spends her money on books instead of clothes, who has problems with closet space because she has too many books. Date a girl who has a list of books she wants to read, who has had a library card since she was twelve.

Find a girl who reads. You’ll know that she does because she will always have an unread book in her bag. She’s the one lovingly looking over the shelves in the bookstore, the one who quietly cries out when she has found the book she wants. You see that weird chick sniffing the pages of an old book in a secondhand book shop? That’s the reader. They can never resist smelling the pages, especially when they are yellow and worn.

She’s the girl reading while waiting in that coffee shop down the street. If you take a peek at her mug, the non-dairy creamer is floating on top because she’s kind of engrossed already. Lost in a world of the author’s making. Sit down. She might give you a glare, as most girls who read do not like to be interrupted. Ask her if she likes the book.

Buy her another cup of coffee.

Let her know what you really think of Murakami. See if she got through the first chapter of Fellowship. Understand that if she says she understood James Joyce’s Ulysses she’s just saying that to sound intelligent. Ask her if she loves Alice or she would like to be Alice.

It’s easy to date a girl who reads. Give her books for her birthday, for Christmas, for anniversaries. Give her the gift of words, in poetry and in song. Give her Neruda, Pound, Sexton, Cummings. Let her know that you understand that words are love. Understand that she knows the difference between books and reality but by god, she’s going to try to make her life a little like her favorite book. It will never be your fault if she does.

She has to give it a shot somehow.

Lie to her. If she understands syntax, she will understand your need to lie. Behind words are other things: motivation, value, nuance, dialogue. It will not be the end of the world.

Fail her. Because a girl who reads knows that failure always leads up to the climax. Because girls who read understand that all things must come to end, but that you can always write a sequel. That you can begin again and again and still be the hero. That life is meant to have a villain or two.

Why be frightened of everything that you are not? Girls who read understand that people, like characters, develop. Except in the Twilight series.

If you find a girl who reads, keep her close. When you find her up at 2 AM clutching a book to her chest and weeping, make her a cup of tea and hold her. You may lose her for a couple of hours but she will always come back to you. She’ll talk as if the characters in the book are real, because for a while, they always are.

You will propose on a hot air balloon. Or during a rock concert. Or very casually next time she’s sick. Over Skype.

You will smile so hard you will wonder why your heart hasn’t burst and bled out all over your chest yet. You will write the story of your lives, have kids with strange names and even stranger tastes. She will introduce your children to the Cat in the Hat and Aslan, maybe in the same day. You will walk the winters of your old age together and she will recite Keats under her breath while you shake the snow off your boots.

Date a girl who reads because you deserve it. You deserve a girl who can give you the most colorful life imaginable. If you can only give her monotony, and stale hours and half-baked proposals, then you’re better off alone. If you want the world and the worlds beyond it, date a girl who reads.

Or better yet, date a girl who writes.”

― Rosemarie Urquico

Citeşte o grămadă | wrap-up

Chiar dacă maratonul de lectură s-a terminat acum aproape două săptămâni, eu abia acum am găsit nişte timp ca să postez un wrap-up. Da, da, sunt o persoană groaznică, ştiu, să trecem peste.

Matematica paginilor citite
prima zi: 135 pagini
a doua zi: 159 pagini
a treia zi: 288 pagini
a patra zi: 233 pagini
a cincea zi: 157 pagini
a şasea zi: 315 pagini
a şaptea zi: 219 pagini

TOTAL: 1506 pagini

Cărţile citite
1. Tăcere de Becca Fitzpatrick - 110 pagini (din 333 pagini)
2. Experiment de Veronica Roth - 472 pagini
3. Un băiat pe lista lui Schindler de Leon Leyson - 235 pagini
4. Îngeri în părul meu de Lorna Byrne - 348 pagini
5. Spulberă-mă de Tahereh Mafi - 348 pagini

E destul de bine zic eu, mai ales că în primele trei zile am citit cu greu Experiment şi abia apoi am început să citesc cu adevărat ca în cadrul unui maraton. Nu mi-am respectat TBR-ul întocmai cum era, dar nici nu mă mir. De fapt, sunt mândră de mine că patru dintre aceste cărţi chiar se află printre cele pe care mi-am propus să le citesc. E mare lucru.

Cât despre maraton, trebuie să îi mulţumesc Sarei, cu întârziere, pentru că l-a organizat şi a făcut din o experienţă adorabilicioasă pe care sper să o repet curând. Dacă mai organizezi unul, eu sunt prima pe listă!

Citeşte o grămadă | a şasea zi

Sunt în starea de negare, e imposibil să mai fi rămas doar o zi. IMPOSIBIL! Eu o să mă prefac că mai sunt o grămadă de zile şi nu am să mă panichez că mai am două cărţi întregi de citit mâine şi una de terminat în seara asta. Bun plan, bun plan.

O poză care mă face să mă simt mai bine chiar dacă sunt în urmă cu maratonul:

Astăzi am terminat Îngeri în părul meu de Lorna Byrne şi mi-a plăcut tare mult. Am observat că sunt mult mai atentă la ce fac şi la ce gândesc şi că am o stare de spirit mai bună. Sper să reuşesc să mă agăț de aceste sentimente pentru ceva vreme de acum încolo, chiar dacă am terminat de citit cartea.

A doua carte pe care am început-o şi pe care vreau să o termin înainte să adorm este Spulberă-mă de Tahereh Mafi. Nu ştiu prea multe deocamdată şi nu am ce comenta, pentru că încă sunt în primele o sută de pagini şi nu am aflat foarte multe despre lume sau personaje. Voi vorbi mai mult despre carte într-un wrap-up pe care vreau să îl fac după terminarea maratonului de lectură. Până acum, mi se pare o lectură draguță.

Nu am prea multe de spus astăzi, mai ales că nici nu mi-am făcut mare parte din porţia de citit încă. Sper că vouă vă merge bine cu maratonul și ne auzim mâine în ultima postare de tip update în legătură cu read-a-thon-ul *simt că mi se face pielea de găină când spun asta*

Nu uitaţi să citiţi şi să folosiţi #citesteogramada pentru postările legate de maraton.

Pe lângă acestea, am avut o problemă cu blogger-ul, iar postările din zilele a patra şi a cincea au fost transformate în draft şi a trebuit să le public din nou. Nu e sfârşitul lumii, dar comentariile postate s-au pierdut şi cele două postări apar ca fiind publicate în alte zile decât ar fi trebuit. Problema din urmă o să o rezolv când voi folosi calculatorul, dar pe prima nu o pot rezolva. În plus, pentru cei care urmăresc blog-ul prin email, vor primi încă o dată mail-ul cum că am postat. Vă cer scuze.

Citeşte o grămadă | a cincea zi

*am senzaţia că mă scuz mereu, dar mă simt vinovată dacă nu o fac: e foarte târziu şi îmi pare rău dacă sunt incoerentă pe alocuri sau am greşeli gramaticale sau orice altceva. simt cum îmi cad pleoapele*

Doamne, s-a terminat a cincea zi şi eu încă mai am de citit trei cărţi şi jumătate. În două zile. Păi, măcar acum ştiu că am o adevărată provocare înaintea mea.

Astăzi am terminat Un băiat pe lista lui Schindler de Leon Leyson -Leib Lejson pe numele său adevărat- şi pot să spun că mi-a plăcut foarte mult şi nu cred că este singura dată când o voi citi. Nici măcar nu se poate comenta o astfel de carte, autorul a spus deja totul atunci când a scris-o. Este o autobiografie a unui supravieţuitor al Holocaustului ce a avut norocul să apară pe lista de muncitori ai lui Oskar Schindler, chiar dacă era doar un băieţel. Asta este tot ce trebuie să ştii înainte să începi cartea.

 

A doua carte din care am citit astăzi este Îngeri în părul meu de Lorna Byrne, autobiografia unei mistice irlandeze care poate vedea îngerii şi spiritele. Am mai spus că deşi nu este genul de subiect pe care să îl caut eu într-o carte, mă bucur că m-am apucat să o citesc pe aceasta. Sentimentele pe care le provoacă această lectură sunt de pace, de linişte şi sunt mereu bine venite. E o carte deosebită, diferită.

Asta a fost ziua mea. Nu am citit chiar la fel de mult ca ieri, dar stau destul de bine. Chiar dacă mai am o groază de recuperat. Nu am să las acest read-a-thon să mă învingă!

Sper că şi voi vă distraşi în cadrul maratonului măcar atât cum o fac eu. Devine obositor să citesc atât de mult în fiecare zi, mai ales după ce m-am dezobişnuit anul acesta să citesc aşa de mult, având în vedere că am avut examene și prea puţin timp liber. Bine că a venit vara şi trece deja!

Important vara: citiţi, citiţi şi nu uitaţi să citiţi. (Ah da, şi cunoaşteţi persoane noi şi alte chestii pe care oamenii fără anxietate socială le fac).

Citeşte o grămadă | a patra zi

A patra zi s-a terminat. Păi, asta înseamnă că au mai rămas doar trei zile de citit excesiv (deşi nu cred că există noţiunea de prea mult citit). Astăzi am început două cărţi:

Îngeri în părul meu de Lorna Byrne: o carte care, deşi am crezut că aveam să o privesc cu scepticism, mi-a lăsat un sentiment cald în suflet, unul de pace, de împăcare. Nu am terminat cartea într-o zi pentru că este o lectură ce poate fi alternată şi pentru că am vrut ca sentimentul acela frumos să dureze mai mult timp. Este vorba chiar despre autoare şi despre viaţa ei deosebită. Lorna Byrne este o mistică irlandeză -adică o persoană care poate vedea îngerii şi spiritele- ce îşi relatează experiențele şi povestește despre lumea ei în care poate vedea toţi îngerii păzitori ai oamenilor, îngerii speciali şi spiritele celor plecaţi. Recunosc că nu sunt cea mai religioasă persoană, dar cartea aceasta mi-a oferit o nouă perspectivă. Nu ştiu dacă povestea este adevărată, dar nici nu mă interesează. Pentru cei sceptici, cartea nu este de ignorat, pentru că poate fi luată ca o simplă lucrare de filozofie, dacă nu ca o carte ce relatează fapte reale.

Un băiat pe lista lui Schindler de Leon Leyson: nu am citit decât jumătate, dar deja am vărsat câteva lacrimi. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine, pentru că eu nu plâng la cărţi, dar asta este a doua oară în aceeaşi săptămână. Şi cum mâine intenţionez să mă apuc de Jurnalul lui Anne Frank, cred că nu este şi ultima. Cartea scrisă de Leon Leyson este tot o autobiografie, dar şi un omagiu adus lui Oskar Schindler -eroul autorului- pentru tot ceea ce a făcut pentru atâţia evrei. Cartea îl urmăreşte pe Leon, Leib Lejson pe numele său adevărat, de-a lungul celui de-Al Doilea Război Mondial şi înainte. El avea numai zece ani când Polonia, țara sa natală, a fost invadată de nazişti. Pot spune cu certitudine că această carte este extraordinară, scrisă cu "o remarcabilă lipsă de resentimente", ca să citez descrierea. Leyson relatează într-un mod deosebit lumea pe care a cunoscut-o în tinereţe, cunoscăndu-se contrastul dintre sentimentele şi credinţele sale de atunci şi cele de acum. Îl apreciez pe autor şi îmi pare rău că a murit înainte să îşi vadă cartea publicată, căci merită să ştie ce impact a avut asupra atâtor cititori.

Cam atât pot spune despre cărţile "în curs de citire". Mă bucur tare mult că am reuşit să citesc destul de mult astăzi, deşi nu credeam că voi avea timp. Maratonul mai are trei zile, aşadar e timpul să recuperez.

Sper că toată lumea citeşte de zor şi, mai important, citeşte cărţi bune. Pe lângă citit, am fost astăzi să mănânc la un restaurant chinezesc cu familia mea şi mă declar complet incapabilă să înțeleg cum reuşesc unii să mănânce cu beţişoarele specifice. Mie mi se pare şi imposibil, şi ilogic. Doamne, mă pricep să mă abat de la subiect.

Oricum, nu uitaţi de #citesteogramada pentru reţelele de socializare şi zâmbiți mai des, e molipsitor. Ah da! Să nu uitaţi să citiți!

Citeşte o grămadă | a treia zi

Am plâns mult din cauza finalului celui de-al treilea volum din seria Divergent, aşadar aceasta nu va fi o postare veselă. Şi nici prea lungă. De asemenea, sunt foarte obosită, așadar îmi cer scuze pentru eventuala lipsă de coerenţă sau spoilerele care ar putea apărea din neglijență.

Dacă e ceva la care Veronica Roth se pricepe cu adevărat -înfară de a-şi omorî toate personajele exact atunci când te doare mai tare, astfel distrugându-ţi viaţa- acel lucru este să îşi păcălească cititorul. Sau cel puţin pe mine. Pe parcurs ce citeam cartea stăteam şi mă gândeam ce notă o să îi dau pe goodreads: doi sau trei. Ei bine, în ultimele 100 de pagini am devenit mai confuză ca oricând. Ştiam finalul, ştiam ce lucruri se întâmplă, dar tot am plâns. Lucru important de luat în calcul aici: eu nu plâng când citesc. Niciodată. 

Dar la finalul lui Experiment am plâns. Şi nu aşa, oricum. Imaginaţi-vă o fată de cinşpe ani, stând în pat, vărsând şiroaie de lacrimi şi încercând din răsputeri să şi le şteargă ca să poată citi mai departe. Să citeşti seria Divergent e o dovadă clară de masochism.

Revenind la partea în care Veronica Roth ştie să îşi păcălească cititorii... Toată lumea care a stat în jurul meu în ultimele trei zile ştie cât de mult m-a deranjat Experiment. Am fost clară atât în postările mele, cât şi în orice conversaţie pe care am purtat-o de-a lungul acestor zile. Ei bine, în ultimele 100 de pagini toată furia şi frustrarea rezervate cărţii au dispărut. Totul a fost înlocuit de durere, pentru că, deşi Roth nu se descurcă prea bine să scrie din perspectiva unui băiat, sigur se pricepe să descrie durerea provocată de o pierdere, indiferent de sexul persoanei care o simte. Pentru că, în definitiv, durerea se simte la fel. M-a cucerit cu ultima parte a cărţii, chiar dacă a ratat restul. A încheiat seria cu un scris frumos, chiar dacă, după mine, cu prea multe personaje moarte.

Revenind la read-a-thon, nu prea sunt în stare să mai pălăvrăgesc despre ziua asta. Ideea e că am terminat cartea şi acum sunt prea rănită emoţional ca să mai simt altceva înafară de empatie, foarte multă empatie pentru Four şi nevoia incontrolabilă de a omorî o anumită autoare cunoscută ca fiind ucigaşă în serie. (mda, exact, chiar Veronica Roth) 

Oricum, succes cu maratonul şi cititul în general. Scuze dacă nu am fost prea încântătoare în această postare. Încă nu pot trece peste golul pe care a reuşit să îl lase în mine şi sentimentele amestecate pe care mi le-a provocat. Sună dramatic, dar chiar aşa mă simt.

Citeşte o grămadă | a doua zi

*scriu postarea asta a treia oară pentru că telefonul meu mă urăşte şi a şters tot ce am scris mai devreme. de două ori. wow*

S-a terminat a doua zi de maraton şi eu sunt tot blocată la Experiment, a treia carte din seria Divergent scrisă de Veronica Roth. Nu o să termin cartea decât mâine, aşadar sunt puţin în urmă cu programul. Oricum, programul nu este cea mai mare problemă acum, cartea pe care o citesc este.

Experiment îmi dă mari bătăi de cap. Până acum ştiu doar că sunt foarte dezamăgită. Foarte. Chiar dacă mă doare să spun asta, tot o să o spun: Veronica, ai stricat o poveste şmecheră. Nu am o problemă cu acţiunea, nici cu povestea (de fapt, îmi place mult ideea cărţii şi lumea creată). Problema mea este felul în care este realtată această poveste. Perspectiva duală mă încurcă rău de tot. Mareu uit din perspectiva cărui personaj citesc (atât Tris, cât şi Four sunt naratori). Am noroc că citesc în română unde avem categoria gramaticală a genului, astfel că mă pot ghida după asta. În plus, gândurile personajelor sunt dezorganizate. E numai un talmeş-balmeş în capul lor. Pe lângă asta, protagoniştii fac nişte descoperiri şocante despre lumea în care trăiesc, toate convingerile lor fiind dărâmate. Cu toate acestea, reacţiile lor sunt... ciudate. Întotdeauna sunt deranjată când dintr-o carte ce are o acțiune care se vrea posibilă lipseşte realismul. Mai ales când personajele pentru care ar trebui să simt compasiune sunt oarecum inumane.

Şi când mă gândesc cât de mult am iubit Divergent şi cât de entuziasmată eram de Experiment. Mă şi doare să spun lucruri rele despre o carte din seria asta, dar nu am ce să fac. Dacă nu reuşesc nici mâine să termin cartea, o amân pentru după maraton, căci mă încetineşte considerabil, având în vedere că mă târăsc cu greu printre cuvinte. Uraţi-mi succes, pentru că

În altă ordine de idei, m-am hotărât să fac un wrap-up la finalul maratonului de lectură, în loc să scriu o recenzie fiecărei cărţi în parte. În felul acesta, nu voi avea la dispoziţie decât un paragraf ca să mă plâng de Experiment, nu o postare întreagă. E mai bine pentru toţi ca adevărata mea frustrare să nu iasă la suprafaţă.

Voi ce mai citiţi? Aveți probleme cu vreo carte? Sper că nu, căci e dureros să vezi o idee bună umbrită de o execuţie proastă a cărţii. Până mâine seară vă spun -cum anunţa profesorul meu de teatru la finalul fiecărei repetiţii, întocmai ca o tradiţie- nu uitaţi să citiţi!

Citeşte o grămadă | prima zi

 

A început maratonul de lectură! De fapt, tocmai s-a sfărţit prima zi din cele şapte dedicate cititului. Cum m-am trezit foarte târziu astăzi, timpul de citit a fost mai scurt decât mă aşteptasem. Oricum, nu am citit nici pe departe cât mi-aş fi dorit.

Înainte de începerea maratonului, am început seria Îngerul nopții de Becca Fitzpatrick şi nu am reuşit să termin a treia carte ieri, aşa că am citit ultimele 110 pagini astăzi. Nu era între planurile mele, dar asta e. După ce am terminat cu lectura neaşteptată, m-am apucat de Experiment de Veronica Roth. Nu am apucat să citesc decât vreo cinci capitole, adică în jur de cincizeci de pagini, dar eu nu mă culc până pe la ora 2, aşadar mai am ceva timp de citit.

Din ce am citit până acum, a treia carte din seria Divergent nu mă prea încântă. Ştiu că cincizeci de pagini din cinci sute nu înseamnă mai nimic, dar îmi dau deja seama că nu îmi place naraţiunea din perspectivă duală pe care a ales autoarea să o folosească. Mi se pare că vocea lui Tris se amestecă puţin (poate mai mult) cu cea a lui Four. Nu am mai citit altă serie scrisă de Veronica Roth, dar îmi pot da seama că e printre primele dăți când folosește o asemenea tehnică de narare. Tris şi Four au o exprimare şi nişte gânduri asemănătoare. Mă bucur totuşi că am ocazia să văd lumea poveştii şi situaţia şi din perspectiva frumuşelului cu cifră pe post de nume, adorat de cititoarele de peste tot.

Sper ca impresia mea să se schimbe, mai ales că Divergent este una dintre poveştile mele preferate, eu fiind o fană declarată a genului distopiilor. Voi reveni cu detalii despre carte într-o recenzie (cel mai probabil la finalul read-a-thon-ului).

Între timp, voi ce mai citiţi cu ocazia maratonului? Şi că tot veni vorba de distopii, îmi recomandă cineva una? Nu de alta, dar nu am mai citit în ultima vreme ceva din genul acesta care să îmi rămână în minte şi să mă facă să îmi doresc mai mult.

Succes în continuare cu maratonul şi nu uitați de #citesteogramada pentru reţelele de socializare. Spor la citit!

Circul nopţii - un film

De la numele blog-ului până la recenzia plină de laude pe care am făcut-o cărţii, cred că e destul de evident că iubesc acest roman excepţional. Şi uite aşa, acum câteva zile, mintea mea a început să ruleze şi bam, un gând a apărut: "cum ar fi să existe şi un film după carte?". Am căutat repede pe internet şi am găsit câte ceva.

    

   

   

Aparent, în 2011, producătorii filmelor Harry Potter (Summit Entertainment şi David Heyman) au cumpărat drepturile de ecranizare. Filmul este "in development", iar până în momentul de faţă nu există prea multe informaţii despre ecranizare. Se ştie doar că Moira Buffini (cea care a redactat scenariul pentru Jane Eyre -varianta din 2014-) va scrie (sau a scris deja) scenariul filmului.

Nu ştiu dacă ar trebui să mă bucur sau nu încă, mai ales că nu s-au mai publicat noutăţi de mult timp, iar singurul mod de a afla mai multe este să îmi fac un cont premium de IMDb, lucru care necesită bani pe care nu îi am. În plus, ăsta e tipul ăla de film care poate să iasă ori foarte bine (dacă actorii au chimie, regizorul ştie ce face, iar efectele speciale şi montajul sunt făcute cu cap), ori foarte rău. Oricum ar fi, abia aştept să mai apară informaţii despre producţie, actori şi scenariu.

Până atunci, sunt multe alte filme pe care abia aștept să le văd: Paper Towns, Mockingjay 2 (nu pot să cred că The Hunger Games se termină) și The Maze Runner 2. Voi ce filme mai așteptați? 2015 este pe sfârșite din punct de vedere cinematografic, dar sunt sigură că filmele care vor mai apărea vor fi bune. Trebuie să fie.